EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A EUROPEI DE NORD

  BOTEZUL: Premise spirituale

Datorită faptului că Botezul este o Taină a Bisericii, ea nu poate fi celebrată într-un vid spiritual. Aceasta presupune  ca părinții și nașii să cunoască „Crezul” Bisericii Ortodoxe și să fi asimilat, împreună cu preotul paroh catehezele (lecțiile religioase) de mai jos. Sfintele Taine ale Bisericii nu reprezintă o lucrare magică menită să ne asigure, în mod automat, Împărăția Cerurilor. Se cere din partea noastră colaborare și o permanentă și responsabilă angajare personală în noua viață în Hristos pe care noi și copiii noștri am primit-o la Botez.

Pentru a veni în sprijinul pregătirii dvs. am structurat catehezele în trei părți:

Partea I: cuvinte duhovnicești ale Sf.Teofan Zăvorâtul despre Botez și Viața creștină

Partea a II-a: fragmente alese din Noul Testament despre Viața creștină

Partea a III-a: materiale video care explică ritualul Botezului

Partea I:„Calea spre mântuire”

Lecțiile de mai jos constituie o prelucrare după lucrarea „Calea spre mântuire sau Manualul desăvârșitei prefaceri duhovnicești” – Sf. Teofan Zăvorâtul, ed. Egumenița, Galați, 2013. 

Introducere

Oricine poate cunoaște rostul ultim al omului: unirea sau comuniunea cu Dumnezeu. CALEA spre această comuniune este: credința şi împlinirea poruncilor cu ajutorul harului dumnezeiesc.

Uşor de spus, dar cum să începi să pășești pe această Cale?

– Pentru cei mai mulți dintre oameni lipseşte însăși dorința de a o face. Sufletul, atras de o patimă sau alta, se împotriveste cu îndărătnicie oricărei chemări.

– Ce e de făcut atunci când se naște dorința de a înainta spre Dumnezeu, pe calea lui Hristos? Ce trebuie făcut pentru ca legea Domnului să se întipărească de la sine în inimă?

– Să presupunem apoi că cineva s-a întors la Dumezeu, că a ajuns chiar să iubească legea Lui. Este oare aceasta de ajuns? Şi oare va fi o lucrare reușită doar pentru că am dori noi aceasta? Nu. Dincolo de dorinţă, este nevoie și de tăria și de priceperea de a o face; este nevoie de înţelepciune făptuitoare (practică).

Oricine începe să placă lui Dumnezeu pe calea cea dreaptă va fi cu sigurantă amenintat de primejdia de a rătăci drumul în clipele de răscruce, de a se abate şi de a se pierde, închipuindu-şi că este deja mântuit.

Aceste clipe de răscruce sunt de neocolit din cauza:

pornirilor pătimaşe şi a neorânduielii în care se află, deocamdată, puterile drumeţului, ceea ce îi poate înfăţişa totul într-o falsă lumină, pentru a-l înşela şi a-l pierde.

– la aceasta se mai adaugă şi lingușelile Satanei, care îl urmăreşte şi îi întinde tot soiul de capcane.

Prin urmare, oricine doreşte deja să meargă pe calea deschisă către Domnul are nevoie să i se arate şi toate abaterile ce pot surveni de-a lungul căii, astfel încât să fie prevenit din timp cu privire la ele, să poată zări primejdiile pe care le va întâmpina şi să poată ști cum să le ocolească.

Omul nu se naşte creştin, ci devine creştin după naştere. Iar această nouă Viaţă are trei trepte care s-ar putea numi: 1) Întoarcerea la Dumnezeu; 2) Curăţirea sau îndreptarea; 3) Sfinţirea.

În prima treaptă omul se întoarce de la întuneric la lumină, de la stăpânirea Satanei la Dumnezeu; în cea de a doua el curăţă cămara inimii lui de orice necurăţie, pentru a primi pe Hristos Domnul care vine la el; în cea de a treia Domnul Vine, îşi face sălaş în inima lui şi Se uneşte cu el. Aceasta este fericita unire cu Dumnezeu  – scopul și țelul tuturor ostenelilor şi nevoințelor ascetice.

A înfăţişa toate acestea, descoperindu-le şi expunând legile după care ele „funcționează” înseamnă a arăta calea mântuirii.


 I: Cum începe în noi Viaţa creştină

Trebuie să lămurim bine când şi cum începe într-adevăr viaţa creştină pentru a vedea dacă avem în noi înşine începutul acestei vieţi. Dacă nu-l avem, trebuie să aflăm cum să începem a trăi creştineşte, atât cât ţine de noi lucrul acesta. O adevărată viaţă in Hristos nu ţine numai de numele de creştin şi de apartenenţa la Biserica lui Hristos. “Nu oricine imi zice: Doamne, Doamne, va intra in impărăţia cerurilor” (Matei 7, 21). „Căci nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi” (Romani 9, 6). Cineva poate fi considerat creştin, iar el să nu fie de fapt creştin.

 a. Viaţa creştină începe cu focul râvnei (al zelului duhovnicesc)

 a. 1 Zelul – dovada existenței vieții duhovnicești în noi

Există o clipă şi încă una foarte demnă de luat în seamă, care se evidenţiază cu multă putere în cursul vieţii noastre, atunci când cineva începe să trăiască într-adevăr creştineşte,  clipa în care încep să fie prezente în el trăsăturile deosebite ale vieţii creştine. Viaţa creştină înseamnă râvna (zelul duhovnicesc) şi tăria de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu printr-o lucrare neîncetată de împlinire a preasfintei Sale voinţe, potrivit credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos şi cu ajutorul harului divin, spre slava Preasfântului Său nume.
Mărturia (sau dovada) acestei vieţi dinlăuntrul nostru este râvna arzătoare de a-I plăcea numai lui Dumnezeu, desigur într-un mod creştinesc, cu o desăvarşită lepădare de sine şi cu ură faţă de tot ceea ce se împotriveşte acestui lucru. Omul în care acest foc arde neîncetat este un om care trăieşte creştineşte.

Ce înseamnă cuvântul „lepădare de sine”?
Lepădarea de sine constituie jertfire de sine, sacrificiul propriilor interese pentru îndeplinirea voinței Bunului Dumnezeu

Foc am venit să arunc pe pământ, spune Mantuitorul, şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49). El vorbeşte aici despre viaţa creştină şi zice aceasta pentru că dovada existenței ei în om este zelul de a plăcea lui Dumnezeu, care se află în inimă prin Duhul lui Dumnezeu. În altă parte Domnul spune: „Căci fiecare om va fi sărat cu foc” (Marcu 9, 49). E tot o trimitere la focul duhovnicesc care în râvna sa pătrunde toată fiinţa. Apostolul Pavel îndeamnă: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tesaloniceni 5, 19); „la sârguinţă nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi” (Romani 12, 11). Într-un alt loc vorbeşte despre sine astfel: „Uitând cele ce sunt in urma mea, şi tinzand către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 13-14).

Aceasta înseamnă că în viaţa creştină râvna arzătoare are drept efecte o anumită însufleţire şi vioiciune duhovnicească, prin care oamenii săvarşesc faptele bine-plăcute lui Dumnezeu, călcand peste egoismul propriu şi aducând de bunăvoie ca jertfă lui Dumnezeu tot felul de nevoinţe, fără a se cruţa pe sine (exemple practice de „nevoințe” găsim în următoarele capitole ale cărții Sfântului Teofan – n.n).

 a. 2 Lipsa râvnei (zelului) – „ai nume că trăiești duhovnicește, dar în realitate ești mort” (Apocalipsa 3, 1)

Împlinirea fără tragere de inimă a rânduielilor Bisericii, asemeni rutinei lucrului de zi cu zi, asemeni împlinirii unor norme corecte în societate, politicoase dar lipsite de conținut, constituie un semn îngrijorător și ridică semne de întrebare dacă viaţa creştină autentică este cu adevărat prezentă în noi. Mai mult decât orice altceva poate amăgi tocmai aparenta bună rânduială exterioară a cuiva. Adevărata semnificație a modului exterior de a fi ţine însă de dispoziția lăuntrică a omului, în care se prea poate să existe serioase abateri de la adevărata dreptate înaintea lui Dumnezeu. Astfel, făcand fapte bune doar în exterior, se poate ca inima omului să nu fie în ele. Dacă nu există adevărata râvnă, câtă necurăţie se poate ascunde în inimă!

 

 b Focul râvnei

b.1 Importanța zelului

La ce reuşită ne putem aştepta când nu există nici urmă de râvnă aprinsă pentru a plăcea în chip creştinesc lui Dumnezeu? Un lucru care nu cere nici o osteneală oricine e gata să îl facă; dar de îndată ce ni se cere puţin mai multă nevoinţă, sau vreun fel de lepădare de sine, tot atunci renunţăm, căci nimeni nu poate săvârşi acestea prin sine însuşi. Lucrarea evlaviei şi a comuniunii cu Dumnezeu se face cu multă osteneală şi durere, mai ales la început. De unde să luăm puterea de a săvarşi acestea? Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, o putem afla în râvna (zelul) inimii.
A căuta, plin de râvnă să placi lui Dumnezeu este calea către Dumnezeu care e plină de mângâiere şi dă aripi sufletului. Fără ea toate se duc de râpă. Trebuie să facem totul spre slava lui Dumnezeu, sfidând păcatul care zace în noi. Altfel, le vom face doar din obişnuinţă, pentru că aşa „se cuvine”, pentru că aşa s-a făcut dintotdeauna, sau pentru că aşa fac și alţii. Trebuie să facem tot ceea ce ne stă în puteri, altminteri le vom face pe unele şi le vom nesocoti pe altele şi asta fără nici o părere de rău sau fără măcar a fi conştienţi chiar de ceea ce am neglijat. Aşadar e limpede că fără râvnă un creştin este un biet creştin. Moleşit, neputincios, lipsit de viaţă, nici cald, nici rece şi felul acesta de viaţă nu este Viaţă. Adevărata mărturie (dovadă) a vieţii creştine este focul şi lucrarea râvnei de a plăcea lui Dumnezeu.

b. 2 Cum se poate aprinde focul râvnei? Ce îl cauzează?

Un astfel de zel vine din lucrarea harului. Dar el nu se iveşte fără încuviinţarea şi împreună-lucrarea voinței noastre libere. Viaţa creştină nu e totuna cu viaţa firească (biologică – n.n).
Viaţa dumnezeiască din noi este trezită atunci când Duhul lui Dumnezeu pătrunde în inima noastră duhovnicească („nous”, subconștient – n.n) şi aşează acolo începutul trăirii, curăţind şi adunând laolaltă trăsăturile întunecate şi fărâmiţate ale chipului lui Dumnezeu după care am fost creați. Atunci se trezesc (printr-o lucrare din afară) o dorinţă şi o căutare de bunăvoie; pe urmă harul se pogoară (prin Sfintele Taine) şi, unindu-se cu libertatea noastră, naşte râvna cea preaputernică.
Însă să nu creadă cineva că poate de unul singur să dea naştere unei asemenea puteri de viaţă; nu, ci trebuie să se roage pentru aceasta şi să fie gata a o primi. Focul râvnei ce arde cu putere – acesta este harul Domnului.
Unii s-ar putea intreba: oare chiar e nevoie de lucrarea aceasta a harului? „Chiar nu putem noi inşine să facem fapte bune? La urma urmei şi noi am făcut cutare sau cutare faptă bună, iar dacă mai avem zile vom mai face”. Alţii spun că „de la noi inşine nu putem face nimic bun”. Dar cât de multe au fost şi sunt încă acele cazuri – hrănite din bizuirea exclusivă pe sine – de începere şi încercare de împlinire a unei vieţi creştineşti! Şi toate au sfârşit şi continuă să sfârşească în nimic. Omul lucrează un pic la noua rânduială a vieţii lui – apoi lasă totul baltă.
Şi cum ar putea fi altfel? I se termină puterea. E propriu doar puterii veşnice a lui Dumnezeu să ne păstreze statornici în felul de a fi în mijlocul neîncetatelor valuri ale schimbărilor vremelnice. Aşadar trebuie să ne umplem cu această putere; trebuie să o cerem şi să o primim, iar ea ne va scoate din şi ne va înălţa deasupra marii tulburări a vieţii veacului de acum.

 c. În fața ispitei

 c. 1 Simptome

Atunci cand omul se află într-o stare liniştită, când nimic nu îl tulbură, nimic nu-l amăgeşte şi nici nu-l trage in păcat – atunci este el gata pentru orice chip de vieţuire sfantă şi curată. De cum apare însă mişcarea unei patimi sau vreo ispită oarecare, unde îi dispar toate promisiunile? Iarăşi se trezeşte că a păcătuit. Toate sunt bune și frumoase dar ia să te afli într-o stare potrivnică, şi atunci şi o simplă privire – nici măcar un cuvânt – te va face să-ţi ieşi din fire! Aşa, bizuindu-te doar pe tine, poţi visa în voie la împlinirea unei vieţi creştineşti fără vreun ajutor de Sus – câtă vreme sufletul nu ţi-e tulburat. Când însă răul care stă ascuns în adâncul inimii este stârnit ca praful de către vânt, se naşte dorinţa, patima se trezeşte iar omul este atras şi cade.

 c. 2 Strategiile vrăjmașului

Omule, unde ţi-este puterea? „Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Matei 26, 41). Înţelegi binele şi faci răul: „găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine” (Romani 7, 21). Suntem robiţi. Doamne, izbăveşte-ne!
Unul dintre primele vicleşuguri ale vrăjmaşului împotriva noastră este tocmai gândul de a te bizui pe tine însuţi în viața duhovnicească. Zice vrăjmaşul: „Eşti bun aşa cum eşti!” Şi omul se dedă la odihnă. Între timp însă vrăjmaşul:
– aruncă cu o piatră (vreun soi de neplăcere) într-unul;
– pe alţii îi momește în oarecare loc alunecos (amăgirea patimilor);
– iar altora le împleteşte cu floricele capcane (avantaje înşelătoare).
Fără să se mai gândească, omul se avantă tot mai departe şi mai departe şi nu înţelege că se prăbuşeşte din ce în ce mai jos pană ce ajunge în adâncul răutăţilor.

Prin urmare, dacă doreşti să începi a trăi creştineşte, caută harul. Clipa în care harul pogoară şi se alătură voii tale este clipa în care se naşte în tine viaţa creştină – puternică, statornică şi cu multă roadă.
De unde poate dobândi cineva şi cum poate primi harul care dă început vieţii? În Sfintele Taine. Aici stăm sub lucrarea lui Dumnezeu, adică aducem la Dumnezeu firea noastră cea săracă; iar El o preface prin puterea Sa.

d. Viața creștină începe în Taina Botezului

d. 1 Efectele Botezului

Dacă este cineva in Hristos, este făptură nouă” învaţă Apostolul (II Corinteni 5, 17). Creştinul devine această făptură nouă prin Botez. Înainte de Botez omul poartă în el toată otrava păcatului, cu toată povara urmărilor acestuia. Botezul ne izbăveşte din toate aceste răutăţi. Puterea harului Botezului pătrunde în om şi începe să restaureze aici ordinea divină în toată frumuseţea ei. Vindecă dez-ordinea și re-structurează armonios diferitele părţi şi funcții şi întoarce privirea sufletului de la sine la Dumnezeu.

Ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez” (Romani 6, 4); şi: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit impreună cu El, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6, 6). Şi aşa, viaţa intreagă a unui om, prin puterea Botezului, este intoarsă de la sine insuşi şi de la păcat către Dumnezeu şi sfinţenie.

Remarcabile sunt cuvintele Apostolului: „pentru a nu mai fi robi ai păcatului” şi celelalte: „păcatul nu va avea stăpanire asupra voastră” (Romani 6, 14). Aceasta ne face să inţelegem că acea putere care în firea noastră căzută şi răvăşită ne târăşte la păcat, NU este în întregime distrusă prin Botez, ci doar este adusă într-o stare în care nu mai are stăpanire peste noi, iar noi NU-i mai suntem sclavi. Dar e încă prezentă în noi, trăieşte şi lucrează, însă nu ca stăpân.

d. 2 Botezul copiilor

Acum ne vom îndrepta atenţia asupra felului în care viaţa creştină începe prin Botez în cei care au fost botezaţi când erau copii. Domnul dăruieşte harul, dar El vrea ca omul să îl caute şi să dorească a-l primi, închinandu-se cu toate ale sale lui Dumnezeu. Săvarşirea acestui lucru in Pocăinţa şi Botezul celor maturi e limpede; dar cum se săvarşeşte el prin Botezul pruncilor?

Botezul copiilor
O carte foarte folositoare, în care găsim argumentele biblice referitoare la posibilitatea și necesitatea botezului copiilor: Adrian Mihai Coste - „Este biblic să botezăm copiii?”

d..2.1 Condiția ca Botezul pruncilor să fie desăvârșit

Harul se pogoară în sufletul unui prunc şi săvarşeşte acolo acelaşi lucru pe care l-ar face şi dacă libertatea ar lua parte, dar NUMAI cu condiţia ca în viitor, când i se va dezvolta conştiinţa de sine, pruncul, care în clipa botezului nu avea conştiinţă de sine şi nu a săvarşit nimic personal, să se închine de bunăvoie lui Dumnezeu, să primească din proprie dorinţă harul care şi-a arătat lucrarea în el, să fie bucuros că îl are, să fie recunoscător că i s-a dăruit şi să spună că, dacă în clipa Botezului său ar fi avut înţelegerea şi libertatea, nu ar fi făcut altfel decât i s-a făcut şi nu ar fi dorit altceva.
Prin Botez, sămânţa vieţii în Hristos e pusă în prunc şi rămâne în el; dar rămâne ca şi cum n-ar fi: lucrează în el ca un îndemn. Viaţa duhovnicească, zămislită în prunc prin harul Botezului lucrează cu adevărat în el, dar o face oarecum fără ca el să ştie; lucrează în el, dar ca şi cum încă nu ar fi a lui. Însă din clipa înţelegerii şi a alegerii personale, devine a lui, nu numai prin har ci şi prin libertate. Din cauza acestui răstimp mai lung sau mai scurt dintre Botez şi închinarea de bunăvoie lui Dumnezeu, începutul vieţii creştine morale prin harul Botezului la prunci este prelungit, ca să zicem aşa, pe o perioadă nedeterminată, perioadă în care pruncul creşte şi devine creştin în Sfânta Biserică printre ceilalţi creştini, aşa cum s-a format fizic mai înainte, în pântecele maicii sale.

d. 2. 2 Cum să fie crescut cel botezat?

După Botezul pruncului, în faţa părinţilor şi a naşilor stă o problemă de cea mai mare însemnătate: cum să îl crească pe cel botezat pentru ca, atunci când va ajunge la vârsta înţelegerii să poată recunoaşte în el darurile harului şi să le primească cu bucurie, alături de îndatoririle şi felul de viaţă pe care ele îl cer. Aceasta ne pune faţă in faţă cu problema educaţiei creştineşti, adică a unei educaţii care să se facă după cerinţele harului de la Botez şi să aibă ca rost al ei păstrarea acestui har.
Pentru a lămuri cum trebuie să ne purtăm faţă de un prunc botezat, ţinând cont de cele spuse, să ne amintim că harul umbreşte inima şi se sălăşluieşte în ea atunci când inima se întoarce de la păcat spre Dumnezeu. Însă în clipa în care această stare a minţii şi a inimii slăbeşte sau se risipeşte, tot atunci păcatul începe iarăşi să stăpanească inima. Astfel, întreaga atenţie a celor care au datoria de a păzi întreg pe pruncul creştin pe care l-au primit din cristelniţă ar trebui să se îndrepte spre a nu îngădui în nici un fel păcatului să pună iarăşi stăpanire pe el, să zdrobească păcatul şi să îi taie puterea cu orice chip, pentru a trezi şi întări în prunc chemarea către Dumnezeu. Numai că pentru aceasta este nevoie de mijloace folositoare, sau, cu alte cuvinte, trebuie hotărâtă calea cea mai potrivită de a lucra asupra pruncului botezat.

 

d.3 Educația creștină în primii ani ai vieții

Scopul ultim al acesteia ar trebui să fie acesta: omul înnoit prin Botez, când va ajunge la înţelegere, să poată să se recunoască nu numai ca persoană liberă şi cugetătoare, dar în acelaşi timp ca persoană care are o datorie faţă de Domnul, de Care soarta sa veşnică este strâns legată; şi nu numai ca să se recunoască astfel, ci şi să se descopere în stare a împlini această datorie şi să mai poată înţelege că cea mai de seamă chemare a lui aceasta este.

Se pune intrebarea: cum se poate realiza acest lucru? Ce să se facă pentru un copil botezat ca atunci când va creşte mare să nu dorească nimic altceva decât a fi un adevărat creştin? Cu alte cuvinte, cum să îl crească cineva creştineşte?
Pentru a răspunde, nu vom proceda la o cercetare foarte amănunţită. Ne vom mărgini la o privire de ansamblu asupra întregii probleme a educaţiei creştine, încercand să arătăm cum:
– putem sprijini şi întări partea cea bună în copii, în orice imprejurare,
– şi cum putem slăbi şi nimici ceea ce este rău.

 

d.3. 1 Întărirea părții bune

Există, în primii ani din viață, un anumit fel de comunicare între suflete, care se face prin inimă. Un suflet îl mişcă pe celălalt prin simţăminte. Părinţii să aibă nădejdea că Cel Care le-a dat in grijă această comoară ca pe un vas al harului le va da şi mijloace îndestulătoare pentru păstrarea lui. Şi mai este nevoie de neîncetata rugăciune a sufletului trezit la nădejde prin credinţă.
Când părinţii ocrotesc în felul acesta leagănul copilului lor cu acest duh de evlavie neprefăcută şi când în acelaşi timp, pe de o parte îngerul păzitor, iar pe de alta Sfintele Taine şi toată viaţa Bisericii lucrează asupra copilului din afară şi dinlăuntru – prin toate acestea se consolidează în jurul vieţii abia începute a pruncului un mediu duhovnicesc sănătos.
S-a spus odată că vasul nou va păstra vreme îndelungată, poate pentru totdeauna, mirosul a ceea ce s-a pus în el cât era încă nou. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mediul înconjurător al copiilor. Acesta pătrunde în mod harismatic şi mântuitor în formele de viaţă care tocmai se încropesc în copil şi-şi lasă pecetea asupra lui. Şi aceasta este o ocrotire care nu poate fi străpunsă de influenţa duhurilor rele.
O mare înraurire asupra copilului o are mersul cât mai des la biserică, sărutarea Sfintei Cruci, a Evangheliei, a icoanelor. Deasa împărtăşire cu Sfintele Taine ale lui Hristos (cineva ar putea adăuga cat mai deasă cu putinţă) leagă noul membru de Trupul Domnului în modul cel mai viu şi mai folositor prin puterea Preacuratului Său Trup şi Sânge, îl sfinţeşte, aducând pace în sufletul lui. La fel şi acasă, aşezarea lui înaintea sfintelor icoane, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, stropirea sa cu agheasmă, tămâierea, facerea semnului Crucii deasupra leagănului, a hranei şi a tuturor lucrurilor care îl privesc, binecuvântarea lui de către preot şi în general toate cele ale Bisericii în chip minunat încălzesc şi hrănesc viaţa în har din copil, fiind totdeauna cea mai sigură şi de nebiruit ocrotire împotriva năvălirilor puterilor nevăzute ale întunericului, care pretutindeni sunt gata să pătrundă în sufletul care creşte pentru a-l învenina cu lucrarea lor. În spatele acestei ocrotiri văzute stă una nevăzută: îngerul păzitor pus de Domnul să apere pe copil din chiar clipa Botezului său.

 

d.3.2 Destructurarea păcatului

Cand puterile (sufletești și trupești) dintr-un copil încep să se trezească, odată cu creșterea în vârstă, una după alta, părinţii şi cei ce cresc copii ar trebui să îşi sporească încă o dată atenţia. Căci atunci când, sub înraurirea mijloacelor mai sus arătate, setea după Dumnezeu se va ivi şi va creşte în ei, atrăgand după ea toate puterile copilului, în acelaşi timp nici păcatul ce zace (latent) în ei nu va dormi, ci se va strădui să pună el stăpânire pe acele puteri. Urmarea de neocolit a acestui lucru va fi o luptă lăuntrică. Şi, de vreme ce copiii sunt încă incapabili să se conducă pe ei înșiși, se înţelege că un rol deosebit în acest război nevăzut îl vor avea părinţii și nașii.
Trebuie bine lămurit ce anume vrea păcatul, ce anume îl hrăneşte şi cum anume pune el stăpânire asupra noastră.

Lucrurile cele dintâi care stârnesc şi târăsc pe om în păcat sunt:
– la nivelul intelectului: bunul plac sau autocrația minţii (încrederea doar în mintea proprie, obiecția față de „mintea lui Hristos”, dubiu, mândrie și aroganță, curiozitate păcătoasă, neconcentrare);
– la nivelul voinței: obstinația (aderarea încăpățânată la propriile dorințe și idealuri – n.red) ;
– iar la nivelul simţirii: plăcerile (auto-complacerea, hedonimsul).

Anatomia sufletului
Părinţii Bisericii ne spun că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, avînd gîndire (logismikon), simţire (thymikon) şi voinţă (epithymitikon). Toate aceste părţi ale sufletului se află într-o legătură de interdependenţă.. A se vedea Ieroschimonah Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014.

Aşadar, puterile în creştere ale sufletului şi trupului trebuie astfel călăuzite şi îndrumate încât să nu se predea robiei celor de mai sus, ci copilul trebuie invăţat cum să se lepede de ele şi să le stăpânească, scăpand astfel de tirania şi de vătămarea lor. Acesta e lucrul de căpetenie pentru început. Mai târziu, toată educaţia poate fi făcută în armonie cu acest început.

În concluzie, se poate afirma cu adevărat că Domnul e milostiv faţă de cei nevinovaţi; însă duhul credinţei şi al cucerniciei părinţilor trebuie socotit ca cel mai puternic mijloc de păstrare, creştere şi întărire a harului din copil.

Educarea copiilor după principii ortodoxe
Notă: În continuare, Sfântul Teofan oferă sfaturi prețioase referitoare la educația creștină în diferite stadii ale dezvoltării copilului și apoi tânărului. Cele câteva capitole ce tratează această temă pot fi consultate separat. O altă resursă extrem de prețioasă ce tratează acest subiect este cartea teologului ortodox PHILIP MAMALAKIS, „Principii ortodoxe de creştere a copiilor. Educarea lor pentru Împărăția lui Dumnezeu”, editura Sophia, 2018.

 

e. Pe calea tinereții

e 1 Binecuvântările unei tinereți curate

Nu se poate hotărî cu precizie când ajunge o persoană la conştiinţa că este creştină şi la hotărarea de a trăi creştineşte de bunăvoie, în realitatea de zi cu zi. Aceasta se petrece la momente diferite: la vârsta de şapte, zece, cincisprezece ani, sau şi mai târziu. Este posibil chiar ca vremea studiilor să vină mai înainte de aceastî decizie, cum se şi întâmplă de obicei. Dar trebuie să existe o clipă aparte în care omul să îşi înnoiască cu bunăştiinţă în conştiinţa sa toate datoriile de creştin şi să ia asupra sa jugul lor ca pe o lege de neclintit. La Botez, ele au fost primite fără a fi conştientizate, dar acum omul trebuie să îşi ia cu bunăştiinţă asupră sa jugul cel bun al lui Hristos, să aleagă viaţa de creştin şi să se dedice în întregime lui Dumnezeu, astfel ca mai târziu în toate zilele vieţii sale să poată sluji cu râvnă Lui. Această hotărâre ni se arată prin cuvinte precum „s-a aprins cu duhul”, „a fost aprins de dorirea cea după Dumnezeu”. Abia acum începe omul cu adevărat viaţa creştină.
Starea în care ieşim din anii tinereţii depinde în mare măsură de starea cu care intrăm în ei.
Cel care s-a întărit din timp prin asumarea modului creștin de viață a aflat adăpost, asemenea unei corăbiii ce nu îngăduie apei să intre, sau a unui vad liniştit prin mijlocul unei vâltori. Fără această asumare, nici măcar o bună creştere nu va putea întotdeauna să ne izbăvească.
Se prea poate ca tânărul să nu cadă în păcate grele şi totuşi, dacă nu e adunat în sine iar inima lui nu s-a despărţit de cele pămanteşti printr-o făgăduinţă față de Dumnezeu , va fi împins încoace şi încolo de lucrurile care îl atrag şi va ieşi negreșit din anii tinereţii într-o stare de răceală, fără a fi aflat liman nicăieri.
Cât de mântuitor este ca, mai înainte de anii tinereţii, nu numai să primeşti o educaţie bună, ci şi să te întăreşti în făgăduinţa de a fi un adevărat creştin. Cât de greu este să faci faţă primejdiilor ce pândesc pe un tânăr! Însă pentru cel care s-a trezit şi s-a hotărât să se închine lui Dumnezeu înainte de a veni anii tinereţii, această vârstă nu e chiar atât de primejdioasă. Trebuie doar să rabde puţin, dar apoi va veni cea mai senină şi fericită odihnă.

Niciodată nu vei mai recăpăta ceea ce ai pierdut în vremea tinereţii. Ce fericire este, prin urmare, să primeşti o educaţie creştină bună şi adevărată, cu care să intri în anii tinereţii, iar apoi să păşeşti în acelaşi duh în vârsta maturității!

Dar…

e.2 Și cel care a pierdut harul Botezului poate fi vindecat

E adevărat, şi cel ce se pocăieşte (își schimbă viața) poate fi vindecat cu desăvârşire; dar se pare că lui nu îi este dat să ştie şi să simtă ca unul care nu a căzut din harul Botezului; el nu mai poate gusta din acea plenitudine şi nu mai poate avea îndrăzneala care se naşte din ea. Celui ce se pocăieşte îi trebuie multă vreme să se forțeze şi să se antreneze să facă binele, pentru a-l putea împlini apoi în chip firesc; şi chiar după ce reuşeşte aceasta, trebuie să rămană permanent într-o stare de încordare şi teamă (de a nu cădea). Pe de altă parte, cel ce nu a căzut vieţuieşte în simplitatea inimii, rămane veşnic tânăr, în trăsăturile felului său de a fi se oglindesc simţămintele unui copil care nu a devenit încă vinovat cu ceva faţă de Părintele său. Apoi este o bucurie negrăită, o bunătate neprefăcută, obiceiul îi e paşnic, păstrează o voioşie deloc prefăcută sau o bucurie duhovnicească, căci în el se află Împărăţia lui Dumnezeu, care e pace şi bucurie în Duhul Sfânt.
Cât de greu îi este să se schimbe cuiva care nu s-a bucurat de o viaţă bună din copilărie arată cu multă însufleţire, din propria sa experiență, Fericitul Augustin în „Confesiunile” sale. El spune:
„Anii copilăriei i-am petrecut în jocuri şi farse, chiar şi dintre cele neîngăduite, în neascultare şi neluarea în seamă a părinţilor. Cand am intrat în tinereţe am început să duc viaţă desfranată, iar în trei ani ajunsesem atât de stricat încat, mai apoi, timp de doisprezece ani am tot încercat să mă îndrept şi nu am aflat puterea de a o face. Chiar şi după ce am săvarşit întoarcerea (la Dumnezeu), printr-o mişcare hotărată a voinţei, tot am mai zăbovit încă doi ani, amânându-mi convertirea de pe o zi pe alta. Atât de slabă ajunge voinţa de pe urma celor dintâi patimi! Dar chiar şi după convertirea mea definitivă şi primirea harului prin Sfântul Botez, câte am avut de răbdat luptând cu propriile mele patimi, care mă târau cu putere la calea pe care mersesem până atunci!”

Întoarcerea la Dumnezeu la vârsta maturității
Notă: În a doua și a treia parte a cărții sale, Sfântul Teofan oferă sfaturi practice despre faptele, cuvintele și gândurile cuiva care se întoarce la Dumnezeu la vârsta maturității, fie prin convertire (primirea Sfântului Botez), fie prin Pocăință (redobândirea harului Botezului primit în pruncie).

 


Partea a II-a: Cuvintele Scripturii


Partea a III-a: Ritualul Botezului

 


  • Au contrbuit la acest articol: Pr. Octavian H. Mureșan și Elena Tiulenev – Copenhaga, DK