Sfânta Evanghelie dupa Marcu – Capitolul 1

I. Prolog (capitolul 1 : versetele 1 – până la 13)

I.A. Înaintemergătorul (1 :  1 – 8)

Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

• „Evanghelia după Marcu” începe cu relatarea botezului lui Iisus și nu cu relatarea nașterii (Matei și Luca) sau cu reflecții asupra existenței Sale din veșnicie (Ioan), deoarece Sf.Marcu intenționează să împărtășească cititorilor săi cum au început toate aceste evenimente despre care predică Biserica (Evanghelia) și ce s-a întâmplat când Iisus Hristos S-a făcut cunoscut lumii.

  Așa cum un Împărat Roman, de exemplu, nu își începea înșiruirea victoriilor cu biografia, tot așa, nici „Evanghelia lui Iisus Hristos în viziunea lui Marcu” nu începe cu istorisirea nașterii.

  Iisus (Ioșua)– nume propriu ebraic care înseamnă ’’Dumnezeu este mântuirea, salvarea, scăparea ’’

  Hristos – traducerea greacă a titulaturii de „Mesia, Unsul Domnului’’.

  Marcu afirmă de la început că întreaga carte pe care cititorul o are în față este nimic altceva decât ’’vestea cea bună (Evanghelia)’’ că Iisus este Hristosul (Mesia).

  Fiul lui Dumnezeu – este un titlu regal din Vechiul Testament, „Unsul” este din speța lui David. Era de asemena și un titlu aplicat Cezarului, Cezarul fiind deificat după moarte. Să ne aducem aminte că Evanghelia după Marcu e destinată creștinilor din vremea persecuțiilor lui Nero, deci a aplica această titulatură altcuiva în afara Cezarului era un act curajos, un delict politic.

După cum este scris în profetul Isaia: Iată, Eu îl trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, care-Ţi va pregăti calea; glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările,

• Sfântul Evanghelist Marcu menționează două profeții, ce ne ajută să înțelegem mai bine identitatea Sf.Ioan Botezătorul: Isaia (40, 3) și Maleahi (3, 1).

• ”în pustie, gătiți calea Domnului…” Isaia, în context, vorbește despre Dumnezeu care își aduce poporul înapoi din robia babilonică, iar extarpolând, Ioan Botezătorul cheamă oamenii să iasă din orașe, ca împreună să se pregateasca pentru venirea lui Mesia. Chiar dacă exilul s-a terminat, evreii au un nou templu, mult mai mic, s-au întors fizic, dar oamenii au sentimentul că profețiile despre întoarcerea din exil nu s-au împlinit, că lipsește ceva (63 BC, Iudeea devine regat clientelar, iar Pompei, generalul roman, a intrat in templu si s-a uitat in sfanta sfintelor nu a gasit nimic). Trăiesc încă sub opresiunea romanilor, nu au regatul propriu, au sentimentul ca încă nu s-a sfârșit exilul. Ioan spune că adevăratul sfârșit al exilului de abia acum începe, odată cu era mesianică.

În antichitate, starea drumurilor era atât de precară, încât regii trimiteau în cetățile vizitate mesageri care să le pregătească (să niveleze, să îndepărteze obstocalele, etc) sosirea. Abia când totul este pregătit venirea regelui se putea realiza.

Regele – Iisus

Înaintemergătorul, mesagerul – Sf.Ioan Botezătorul

Calea – inima omului, nivelată, netezită, curățată.

În iconografia ortodoxă Sf.Ioan are aripi, ce trimite la rolul lui de mesager, înger.

Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor.Şi ieşeau spre el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele.

Cel mai important lucru pe care îl știm despre Ioan Botezătorul este că el este Înaintemergătorul (Mesagerul, cel care pregătește Calea). Cu sute de ani înainte ca aceste lucruri să se întâmple, profeții Isaia și Maleahi au descris în Vechiul testament faptul că venirea lui Mesia va fi pregătită.

Dumnezeu nu le mai vorbise israeliților prin profeți de sute de ani, de la Maleahi. Exista o încordare și o așteptare în rândurile poporului ales, iar Ioan avea să fie ultimul profet. Anunțând venirea iminentă a lui Mesia și a Împărăției lui Dumnezeu, Sf.Ioan creează o mișcare de reînnoire spirituală. În starea în care se afla, Israel nu era capabil să îl primească pe Mesia-Împăratul. Dacă continuau să râmână așa, prezența mult așteptată a Împăratului avea să însemne judecată și nicidecum iertare a păcatelor. Era, așadar, mult de lucru: vieți de îndreptat și păcate de eradicat din inimile oamenilor.

Avem aici a doua parte a mesjaului, partea practică. Profeții sunt foarte limpezi în privința cauzei pentru care Dumnezeu a îngăduit exilul: păcatele proprii. Iar Sfântul Ioan Botezătorul purifică oamenii prin „botezul pocăinței”.

În iudaismul acelor timpuri exista obiceiul ca prozeliții (ne-evreii care se converteau la iudaism) să fie cricumciși și botezați apoi printr-un ritual de curățire. Însă Sf.Ioan Botezătorul, cu puterea și autoritatea unui profet, introduce un element nou, revoluţionar și scandalos în ochiii conaționalilor: şi anume faptul că pretinde pocăința (schimbarea vieții) și acest botez de curățire nu doar de la păgâni (neamuri), ci de la toţi cei care îl ascultau, pentru ca aceştia să intre în comuniunea celor care aveau să îl primească foarte curând pe Mesia.

Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, cu cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică.

• În zona aridă din Iudeea existau anumiți arbuști de deșert în care cămilele se scărpinau și atunci avem un fel de „ghemuri” mari din păr de cămilă. Sfântul Ioan consuma insecte și miere sălbatică.
• Intenția evanghelistului prin oferirea acestei descrieri pitorești este să facă o analogie cu profetul Ilie. Exista în acea vreme convingerea că Ilie nu a murit și că el va reveni în timpul mesianic și Sf.Marcu ne spune că în Ioan Botezătorul se împlinesc toate acestea.

Asemenea profeților din vechime, Ioan Botezătorul este un om al pustiei, cu un mod de viață aspru. Imaginea lui trimite la cea a profetului Ilie (4 Regi 1, 8) și constituie sursa de inspirație pentru călugării de mai târziu. Pustiul sau deșertul apare pe tot parcursul Vechiului Testament ca loc în care Dumnezeu se descoperă omului, pentru că în pustiu oml este cel mai conștient de dependența sa față de Creator.

Şi propovăduia, zicând: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v’am botezat cu apă, dar el vă va boteza cu Duh Sfânt.

• Sfântul Ioan nu inițiază o competiție cu Iisus, ci înțelege menirea lui ca „Înaintemergător” cel care pregătește pentru altcineva. Avem din nou ideea că „Ilie” se întoarce înainte de sosirea lui Mesia.

Ioan este doar mesagerul, Înaintemergătorul. Împărăția lui Dumnezeu este atât de diferită și de măreață și Mesia atât de majestuos în comparație cu el, încât nu este demn nici să-i dezlege cureaua încălţămintelor (cea mai umilă atribuție, pe care nici măcar un sclav nu era obligat să o facă stăpânului său.)

Atunci când Ioan este criticat pentru inovația și cutezanța de a boteza, el afirmă că botezul lu Mesia este și mai radical, complet diferit de botezul cu apă pe care îl practica el. Aşadar, Botezul pe care îl aduce Iisus Hristos, Botezul Bisericii, este nu numai unul de pregătire, interimar, ci unul final, care duce întru Impărăţia lui Dumnezeu. Pentru că darul Duhului Sfânt nu este oferit nici de botezul iuadic al prozeliţilor şi nici de cel al lui Ioan Botezătorul.

I. B. Botezul lui Iisus (1 :  9 – 11)

Şi în zilele acelea, Iisus a venit din Nazaretul Galileii şi S’a botezat în Iordan de către Ioan.

Iisus nu a venit la Iordan ca și ceilalți oameni, să își mărturisească păcatele. Pentru că El era fără prihană. Atunci de ce S-a botezat totuși Iisus? Răspunsul îl aflăm din imnele pe care Biserica le cântă pe 6 ianuarie, de sărbătoarea Epifaniei sau Teofaniei (Arătării lui Dumnezeu).

Sf.Marcu nu dă un răspuns complet ci afirmă doar că botezându-se în Iordan, Iisus îi descoperă lui Ioan identitatea lui mesianică.

Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel pogorându-Se peste El.

• Duhul Sfant nu este o pasare, ci CA un porumbel, oamenii nu vad o pasăre în episodul de la Iordan. În iconografia autentică ortodoxă singura dată când Duhul e reprezentat o reprezintă icoana Teofaniei.

La Botezul lui Iisus are loc descoperirea lui Dumnezeu ca Treime: glasul Tatălui care dă mărturie despre Fiul preaiubit, Fiul care se botează și Duhul care se coboară ca un porumbel (nu era porumbel, ci Ioan îl descrie ca un porumbel – a se vedea și Ioan 1, 33) care confirmă adevărul acestei mărturii.

Şi glas s’a făcut din ceruri: „Tu eşti Fiul Meu Cel iubit, întru Tine am binevoit“

• toată lumea aude această Voce (Psalm 2, 7). Cuvintele acestea se aplică și acelor care primesc Botezul și trăiesc o viață cucernică, acestora din urmă filiația acordându-se prin adopție (Galateni 4: 4-7).

• În versetul 1 al Evangheliei după Marcu,  ”Hristos” este numit și ”Fiul lui Dumnezeu”. Avem aici imaginea lui Iisus Împăratul, Care e uns cu Duhul Sfânt, Cel ce Se coboară asupra Lui și vocea din cer Care Îl confirmă ca Fiu. În viziunea Evanghelistului Marcu, această scena de la Iordan reprezintă încoronarea lui Iisus ca Rege. În Vechiul Testament, la încoronarea lui David apare Samuel și îl unge cu ulei, avem limbajul specific folosit la întronizare (1 Regi, capitolele 16-31). Și aici avem Profetul, care îl unge Rege, și apoi Glasul Care Îl declară ca Fiu al lui Dumnezeu. Când David a fost încoronat, a devenit rege, el nu a primit tronul decât după un timp, tot așa și Iisus e uns Rege acum și restul Evangheliei după Marcu poate fi interpretat ca o relatare a înfrângerii dușamnilor Lui și a dobândirii Tronului (Psalmul 109, 1 ș.u).

I.C. Ispitirea în pustie (1 :  11 – 13)

Şi îndată Duhul L-a scos în pustie. Şi a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Şi era împreună cu fiarele, şi îngerii Îi slujeau.

• Sf.Marc este mult mai concis în descrierea ispitirii în pustie. Așa își începe Iisus domnia. E o paralelă cu David, care a trebuit să fugă de Saul imediat după ungerea sa.

Imediat după Botez, Iisus începe războiul spiritual, fiind ’aruncat’ de către același Duh Sfânt care se coborâse asupra Lui în prima linie a frontului. Fiul al lui Dumnezeu și Fiu al omului, Iisus se opune lui Satan pe terenul acestuia.

Relatarea ispitirii din pustie este concisă la Marcu, cele patuzeci de zile de tentație amintind de cei 40 de ani în care Israeliții au fost încercați de Dumnezeu (Deuteronom 8: 2-5). Reluând la nivel personal această drama, Mântuitorul duce, spre deosebire de aceia, până la capăt ascultarea de Dumnezeu.

II. Activitatea în Galilea ( 1 : 14 – 3 : 6)

II.A. Începutul propovăduirii Domnului (1 :  14 – 15)

După ce Ioan a fost întemniţat, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu. şi zicând: „Plinitu-s’a vremea şi împărăţia lui Dumnezeu s’a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!“

• Ioan e intemnitat și Iisus preia stafeta, propovăduind victoria Împărăției lui Dumnezeu asupra împărăției lui Satan.
• Iisus proclamă că Împărăția lui Dumenzeu e victorioasă, că timpul s-a împlinit, iar din păcate majoritatea celor care il urmau pe Ioan si Iisus vad aceasta in termeni politici si cred că Iisus este un Mesia politic.

Expresia plinirea vremii înseamnă, în sens cronologic: Perioada aşteptării lui Mesia s’a încheiat. În sens circumstanţial: Totul e copt pentru ca Dumnezeu să-Şi pună în aplicare planul de a mântui lumea; Iisus a venit la „plinirea vremii“ (Ga 4, 4), El este „plinirea legii şi a profeţilor“ (formulă liturgică). (Mitropolitul Bartolomeu).

Sf. Marcu, fără a nega că Mântuitorul a predicat și a săvârșit lucrarea Sa și înainte ca Ioan Botezătorul să fie închis, se concentrează la faptele de după ieșirea lui din umbra Înaintemergătorului.

Mesajul Mântuitorului este asemănător cu cel al Sf.Ioan. Ca și în întrecerile sportive, atunci când un atlet predă coechipierului ștafeta, tot așa vedem că Mântuitorul nu este doar succesorul lui Ioan și proclamă aceleași cuvinte, ci totodată El este și împlinirea mesajului lui. Dacă Ioan proclama faptul că timpul mesianic este aproape, după întemnițarea lui Ioan Mântuitorul propovăduiește că vremea s-a ‚‚plinit’’, perioada aşteptării lui Mesia s’a încheiat, totul e acum copt pentru ca Dumnezeu să-Şi pună în aplicare planul de a mântui lumea.

Mântuitorul se naște în Iudeea (Betleem), este nevoit să fugă pentru a-și apăra viața, apoi se stabilește, copilărește și atinge vârsta maturității în Galileea nordului. Revine în Iudeea (lângă Iordan) pentru a se arăta lumii și în cele din urmă se reîntoarce printre ale sale (Galilea), după arestarea lui Ioan, pentru a-și începe activitatea publică.

Din nou, răspunsul care se așteaptă de la cei care primesc vestea cea bună a Împărăției este pocăința. Convertirea. Schimbarea minții, schimbarea inimii. Departe de a fi o  stare  emoţională care implică vinovăţie şi ruşine, pocăinţa – în accepţiunea ei ortodoxă – este  faptă, este  acţiune  şi nu doar o stare. Pocăința se face mai mult decât se simte. E ca şi atunci când mergi cu fermitate într-o direcţie, concentrându-ţi toate eforturile şi energia în acea direcţie, apoi brusc, printr-o turnură, mergi cu aceeaşi forţă şi determinare în direcţia opusă. Pocăinţa este, aşadar, o turnură importantă în viaţa noastră pentru că <Împărăţia Cerului e aproape>, Dumnezeu e aproape, e prezent, Îl putem înâlni, Îl putem cunoaşte.

8 martie 2017

II.B. Chemarea primilor Apostoli (1 :  16 – 20)

Şi umblând pe lângă Marea Galileii, a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncându-şi mrejele în mare, că erau pescari. Şi le-a zis Iisus: „Veniţi după Mine şi vă voi face să fiţi pescari de oameni!“. Şi lăsându-şi de’ndată mrejele, au mers după El. Şi mergând puţin mai departe, i-a văzut pe Iacob al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele acestuia, care erau şi ei în corabie, dregându-şi mrejele. Şi i-a chemat îndată. Iar ei, lăsându-l pe tatăl lor Zevedeu în corabie împreună cu lucrătorii, s’au dus după El.

DESPRE GALILEEA (istorie, populație, mentalitate, geografie).

Domnul cheamă pe primii discipoli, care erau pescari și își desfășurau activitatea de-a lungul Mării Galileii – de fapt un lac de apă dulce, de ca. 21 km lungime, mărginit de Galileea pe latura de vest, de asemenea cunoscut și sub numele Lacul Ghenizaret, Lacul Tiberiada sau Marea Tiberiadei.

Se pare că Simon și Andrei fuseseră inițial ucenicii lui Ioan Botezătorul și ei erau cunoscuți lui Iisus mai înainte de acest episod (Ioan 1 :35-40). Cu siguranță că ei vor fi auzit și acceptat mărturia lui Ioan despre Mesia, dar Sf.Marcu nu relatează aceste aspecte și nici pescuirea minunată în urma cărora cei doi decid să îl urmeze pe Mântuitorul (Luca 5: 1-11) ci se concentrează pe hotărârea radicală și despărțirea abruptă a celor doi – alături de o altă perecehe de frați: Iacov și Ioan – de viața lor mundană de până atunci. Petru impresionat că Dumnezeu se îngrijește de cele mai mundane aspecte ale vieții lui.

Promisiunea lui Iisus că ei vor deveni pescari de oameni are un înțeles pe care îl găsim în Vechiul Testament. De exemplu, în Ieremia 16: 16-18, pescarii trimiși de Dumnezeu vor ’’răsplăti pentru nedreptate şi pentru îndoitul păcat’’. Tot așa, la Iezechiel 29: 4-5, imaginea este una a judecății. Așadar apostoli, în calitate de pescari de oameni, proclamând Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, îi vor pune pe oameni în fața unei decizii fundamentale – care fie îi va mântui (salva), fie îi va judeca.

Sf.Marcu relatează chemarea primilor apostoli și îi conferă statutul de model pentru orice creștin care dorește să îi urmeze lui Hristos. Domnul nu ne cere să ne părăsim familiile sau slujbele, ci să declanșăm acea ruptură interioară, la nivel psihologic, cu lumea (păcatului). După botez, creștinul nu mai aparține lumii, ci inima lui devine loială și destinul lui devine indisolubil legat de Iisus Hristos.

II.C. Iisus învață cu autoritate și săvârșește vindecări în Capernaum (1 :  21 – 39)

Şi au venit în Capernaum. Şi îndată intrând El sâmbăta în sinagogă, îi învăţa. Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, că El îi învăţa ca Unul Care are putere, iar nu în felul cărturarilor. Şi era atunci în sinagoga lor un om cu duh necurat care striga tare, zicând: „Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu“. Şi Iisus l-a certat, zicând: „Taci şi ieşi din el!“ Şi, scuturându-l duhul cel necurat şi strigând cu glas mare, a ieşit din el. Şi toţi s’au înspăimântat, încât se întrebau între ei, zicând: „Ce este aceasta?: Învăţătură nouă şi cu putere; că El şi duhurilor necurate le porunceşte, şi ele i se supun“. Şi îndată s’a răspândit vestea despre El pretutindeni, în tot ţinutul Galileii.

DESPRE SINAGOGĂ (Nume, origini, clădire, slujitori, liturgia sinagogală).

Capernaumul, orașul lui Petru, devine un fel de ’’cartier general’’ pentru incursiunile misionare ale Domnului în ținutul Galileii. Aici, într-o zi de Sabat, Mântuitorul participă la serviciul divin din sinagogă. Acest serviciu divin consta din rugăciuni, binecuvântări, citirea Legii (Torei) și a Profeților și desigur explicarea ei. Iisus îndeplinește acest oficiu, iar rezultatele sunt contrare: El stârnește uimirea oamenilor și ostilitatea demonilor.

Hristos își începe propovăduirea și vindecarea într-o zi de Sabat pentru a ne arăta că „noua creație începe unde cea veche se dovedește neputincioasă” (Sf. Ambrozie de Milan)

Învățătura Domnului stârnește uluirea celor care îl ascultau. Obișnuiți să audă clasicele explicații ale cărturarilor, care întotdeauna citau sursele de inspirație pentru interpretările lor, de această dată nu numai că Iisus nu citează nicio sursă, ci El Însuși se definește pe Sine ca fiind Autoritatea celor spuse (Matei 5: 21, 22).

Dovada că Mântuitorul are autoritate nu numai peste inima omului ci și peste demoni nu va întârzia să apară. Un om care poseda toate caracteristicile unui demonizat este puternic tulburat de propovăduirea Domnului și vociferează împotriva Lui. Demonul este conștient că se află inaintea lui Mesia, numindu-l public pe Iisus ’’Sfântul lui Dumnezeu’’ și că acest lucru este echivalent cu Judecata. Observăm un lucru foarte interesant: ’’demonii cred și se cutremură’’ (Iacov 2: 19), demonii cred pentru că îl recunosc pe Hristos. Dar credința în sine, fără dragoste, nu are valoare.

Refuzul Domnului de a-Și dezvălui identitatea Mesianică a fost profețit de către Isaia (Isaia 42: 1– 4). Motivul păstrării acestui secret este: (1) ostilitatea crescândă a liderilor iudei din Ierusalim; (2) concepția greșită a oamenilor despre un Mesia politic; și (3) dorința Domnului ca cei ce cred în El să nu o facă numai din cauza abundenței de semne extraordinare.

Iisus nu are nevoie de reclama demonilor și nu stă de vorbă cu aceștia, ci îi reduce la tăcere cu autoritate. Exorcismul nu are în el nimic spectaculos, ci simplul cuvânt al Domnului alungă duhul cel necurat din om, ceea ce stârnește o și mai mare uimire din partea celor care erau de față. ’’Cine este oare Acesta?’’, care vorbește cu autoritate și face astfel de minuni – avea să fie subiectul dezbaterii printre cei din ’’împrejurimea Galileii’’.

Şi după ce au ieşit din sinagogă, au venit în casa lui Simon şi a lui Andrei, cu Iacob şi cu Ioan. Iar soacra lui Simon zăcea aprinsă de friguri; şi îndată I-au vorbit despre ea. Şi apropiindu-Se, a ridicat-o apucând-o de mână. Şi au lăsat-o frigurile şi ea Îi slujea.

Fiind zi de Sabat, Mântuitorul este invitat la cina sabatica, festivă, în casa lui Simon-Petru și a lui Andrei. După obiceiul timpului, femeile din casă se ocupă de aranjarea acestei mese cu semnificație deosebită în tradiția iudaică. Dar un lucru umbrește întreaga manifestare: soacra lui Petru este ținută în pat de febră mare.

Iisus o vindecă, dovedindu-Și autoritatea nu numai peste demoni, ci și peste orice boală și suferință.

Prin această vindecare, Mântuitorul ne încredințează că:
– atunci când cineva este hotărât să devină ucenic al Lui (cum au făcut-o Petru și Andrei), în casa acelui om va veni Mântuirea (v.29)
– prin vindecarea soacrei lui Petru, Iisus arată că Dumnezeu se va îngriji de familia, sănătatea, mijloacele de existență, etc. ale celui care s-a hotarât să-Și încredințeze viața lui Dumnezeu.
– atunci când Dumnezeu ne vindecă, nu o face NUMAI petru a ne face mai fericiți, pentru a ne simți mai bine ș.a.m.d. ci pentru a ne transforma în oameni adevărați, oameni care intră într-o legătură firească cu El și cu semenii (v.31).

Dacă suferi de o boală și Dumnezeu te vindecă, asigură-te că îți vei folosi de acum încolo sănătatea pentru a sluji semenilor și lui Dumnezeu (Sf. Teofilact al Bulgariei).

Iar când s’a făcut seară şi soarele apusese, au adus la El pe toţi bolnavii şi demonizaţii. şi toată cetatea era adunată la uşă. Şi i-a tămăduit pe mulţi care pătimeau de felurite boli, şi demoni mulţi a scos. Şi pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că ei ştiau că El este Hristos.

Urmarea exorcizării demonizatului din sinagogă (v. 23) nu era greu de prevăzut: sute de oameni au venit la casa în care Mântuitorul se afla, pentru a primi vindecare și eliberare. Toate acestea după apusul soarelui, când Sabatul se va fi terminat și o nouă zi va fi început. În sistemul iudaic de măsurare a timpului, ziua de cult începea cu seara zilei calendaristice precedente (tradiție păstrată în continuare în Biserica Ortodoxă).

Iisus respinge şi dejoacă strategia demonilor care, pe de-o parte, ei înşişi Îi proclamă public dumnezeirea, ca să-L compromită în faţa contemporanilor, şi, pe de alta, caută să-I deconspire prematur calitatea de Mesia, Hristos, Fiu al lui Dumnezeu, cu scopul de a-i asmuţi asupră-I pe farisei şi cărturari. Cei care îl ascultau pe Mântuitorul aveau o concepție militarizată și politizată a ceea ce înseamnă Mesia, adică un lider militar care să conducă, sub călăuzire divină, un război de eliberare de sub stăpânirea romanilor. Ori Iisus-Mesia este, în fapt, așa cum vom vedea, eliberatorul de sub sclavia păcatului și a morții.

Şi a doua zi, sculându-Se foarte de noapte, a ieşit şi S’a dus într’un loc pustiu şi Se ruga acolo. Iar Simon şi cei ce erau cu el s’au dus după Dânsul. Şi, aflându-L, I-au zis: „Toţi Te caută. Iar El le-a zis: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile şi satele învecinate, ca să propovăduiesc şi acolo, că pentru aceasta am venit“. Şi a propovăduit în sinagogile lor, în toată Galileea, scoţându-i pe demoni.

Deși Mântuitorul își începe activitatea în seara acelei zile, vindecând și eliberând pei cei chinuiți de duhuri necurate, ne-am fi așteptat ca după acele ore epuizante să caute somnul odihnitor. Dar în schimb, El se retrage departe de tumultul cetății, într-un loc pustiu, pentru a petrece timpul în comuniune și rugăciune cu Dumnezeu Tatăl.

Ucenicii îl caută (lit. vânează), iar atunci când Îl găsesc Îi propun insistent să se reîntoarcă, deoarece faima Sa ajunsese la urechile tuturor. Respingând slava și faima ce vine de la lume (v.38), Hristos ne învață să ne întoarcem în solitudine și cu smerenie inima către Dumnezeu atunci când popularitatea noastră atinge niveluri amețitoare. Dacă Iisus a avut atunci nevoie de însingurare și tăcere pentru a fi cu Dumnezeu, cu cât mai mult avem noi…

15 martie 2017

II.D. Iisus vindecă un lepros (1 :  40 – 45)

Şi a venit la El un lepros, rugându-L şi îngenunchind şi zicând: „Dacă vrei, Tu poţi să mă curăţeşti“.
Şi făcându-I-Se milă, Şi-a întins mâna şi S’a atins de el şi i-a zis: „Vreau, curăţeşte-te!“
Şi îndată s’a depărtat lepra de pe el şi s’a curăţit.
Şi dându-i poruncă aspră, îndată l-a scos afară
şi i-a zis: „Ia seama, să nu spui nimănui nimic, ci mergi de te arată preotului, iar pentru curăţirea ta să duci cele rânduite de Moise, să le fie lor mărturie“.
Dar el, ieşind, a început să spună multe’n gura mare şi să răspândească vorba, aşa încât Iisus nu mai putea să intre pe faţă în cetate, ci stătea afară, în locuri pustii; şi veneau la El de pretutindeni.

Pentru a înțelege amploarea tragediei acestui lepros, trebuie să ne transpunem în mentalitatea iudaică a vremii de atunci, când cuvântul „lepră” (termen generic ce desemna orice boală contagioasă de piele, probabil boala lui Hanson în acest caz) avea rezonanța negativă pe care, să zicem, cuvântul „cancer” îl are acum. Legea mozaică îi condamna pe leproși la o viață în afara societății, în izolare și sărăcie, departe de familie, templu sau sinagogă (Levitic cap. 13 , 14).

Sfinții părinți folosesc adesea imaginea acestui om pentru a desemna simbolic stare la care ne aduce „lepra păcatului”.

Acest lepros arată o credință mare, deoarece: 1) el se apropie de comunitatea umană, asumându-și un risc enorm; 2) face o declarație extraordinară, în contextul în care nu exista leac pentru acea afecțiune. Îi spune lui Iisus: ”Tu ai puterea sa mă vindeci”. În Vechiul Testament sunt doar câteva cazuri de vindecare (Ieșire 4:6 ș.u, 4 Regi cap. 5) și certitudinea că numai Dumnezeu poate vindeca lepra, în mod miraculos, este prevalentă.

Iisus îl vindecă. Simplul fapt de a atinge o persoană contaminată era echivalent cu a deveni impur ritualic, dar ce atinge Iisus devine curat și vindecat. Mântuitorul, Cel ce este mai presus de Lege, îl atinge pe acest om, arătând că nu se ferește de a fi contaminat, ci boala nu are nicio autoritate în fața Lui. Deși putea să îl vindece pe acest om doar prin Cuvânt, el îl și atinge, din compasiune și iubire de oameni (v. 41) arătând astfel importanța acestui gest în orice vindecare.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Iisus îl atinge pe lepros pentru a arăta că nu El se află în mân Legii, ci Legea se pleacă sub mâinile lui.

Pentrua a reitra în societate, noul vindecat trebuia să se arate preoților din Ierusalim, doar ei având autoritatea să îl lase pe acest om să se întoarcă în societate. La Templul din Ierusalim NU se vindeca lepra, ci se CONSTATA faptul că o persoană este sau nu curată din punct de vedere ritualic. Iisus îi spune fostului lepros să respecte prescripțiile Legii mozaice (v.44) nu pentru că El era guvernat de această Lege, ci pentru ca gestul său să devină o mărturie în fața preoților evrei, o dovadă a autorității și puterii lui Iisus cel care făcuse această vindecare.

Sf. Beda Venerabilul: Dacă cineva se întreabă cum Domnul pare să aprobe sacrificiile de la Templu,  respinse de Biserică, să ne amintim că El nu Se adusese pe sine ca Jertfă, prin Pătimirea Sa. Și nu era corect ca prefigurarea să fie îndepărtată până la celor prefigurate.

Porunca aspră pe care Mântuitorul i-o dă acestui om vindecat este paradoxală. Cum se putea abține în urma transformării extraordinare a vieții sale? Dar Mântuitorul știa ce urmări va avea faptul că fostul lepros spunea tuturor dspre vindecarea lui: nu va mai putea să intre în niciun loc din cauza freneziei mulțimii dornice de alinare.

***

• Bibliografie selectivă

Lawrence R. Farley , The Gospel of Mark: The Suffering Servant (Orthodox Bible Study Companion Series), Conciliar Press, 2008

The Orthodox Study Bible, Thomas Nelson, 2008

www.ancientfaith.com

http://www.stgeorgecharleston.org/audio.html

Mark (Ancient Christian Commentary on Scripture), InterVarsity Press – Illinois, 2005

International Standard Bible Encyclopedia (ISBE), www.internationalstandardbible.com/ 

Oscar Cullmann, Baptism in the New Testament. Studies in Biblical Theology No. 1. London: SCM Press,. 1950

Pr. Stelian Tofană, Introducere în studiul Noului Testament, I: Text și canon. Epoca Noului Testament, ed. a II-a, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000.

• A contrbuit la acest articol:

  

O parte din acest articol o reprezintă catehezele susținute în Parohia Ortodoxă Română din Borås, Suedia, unele apărute pe site-ul www.biserica-boras.se în anul 2013.