II.E Opoziția lui Iisus față de farisei (2 : 1 – 3:6)
Această sub-secțiune relatează cinci confruntări dintre Mântuitorul Iisus Hristos și farisei – o grupare politico-religioasă influentă în vremea aceea, ce avea ca principii interpretarea Legii lui Moise (Torei) prin prisma „datinii bătrânilor” adică prin tradiţia orală. Refractari la îndemnul lui Ioan Botezătorul de a se pregăti pentru primirea lui Mesia, fariseii, datorită mândriei și a încrederii exclusive în propria judecată ajung să Îi fie ostili și lui Iisus – Hristosul.
II.E.1 Vindecarea paraliticului (2 : 1 – 12)
Şi după câteva zile a intrat iarăşi în Capernaum şi s’a auzit că este acasă. Şi s’au adunat atât de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii; şi le grăia lor Cuvântul. Şi au venit la El aducându-I un slăbănog pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei să se apropie de El din pricina mulţimii, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul pe care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: „Fiule, iertate fie păcatele tale!“ Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: „Pentru ce vorbeşte acesta astfel? El blasfemiază. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?“ Şi îndată cunoscând Iisus cu Duhul Său că aşa cugetau ei în sinea lor, le-a zis: „De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai lesne, a-i zice slăbănogului: Iertate fie-ţi păcatele!, sau a-i zice: Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!?Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului să ierte păcatele pe pământ – i-a zis slăbănogului –: ţie-ţi spun: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!“ Şi el de’ndată s’a ridicat şi, luându-şi patul, a ieşit afară de faţă cu toţi, încât toţi erau uimiţi şi-L slăveau pe Dumnezeu, zicând: „Asemenea lucruri niciodată n’am văzut“.
Faima Mântuitorului, pe care El a respins-o cu atâta vehemență, făcea ca oamenii să se înghesuie oriunde El era. De această dată acțiunea se petrece în Capernaum, probabil în casa lui Petru, unde Iisus le grăia Cuvântul. Care cuvânt, care mesaj? Pocăiți-vă, schimbați-vă radical modul de gândire și viața, pentru că timpul s-a „copt” și Dumnezeu e aproape, Dumnezeu intră în istorie pentru a elibera, pentru a aduce speranță.
Un grup de cinci oameni doreau în mod special să ajungă la Mântuitorul. Patru prieteni, care purtau pe o targă un om paralizat. Să observăm faptul că suntem într-o epocă în care asistența socială era inexistentă, iar cei care aveau un handicap erau condamnați la o existență precară, dependentă de mila celor din jur sau chiar la moarte, dacă nu aveau rude. Atât de mare este credința și speranța lor, încât sunt hotărâți să ajungă la Hristos, chiar daca acest lucru însemna o spărtură în acoperișul în formă de terasă al casei. Uimirea celor de acolo este mare la o asemena priveliște.
Sf. Teofilact vede în acești patru bărbați un simbol al celor patru evangheliști, spunând: “Când mintea mea devine confuză, când devin prea slab pentru a săvârși orice lucrare bună, deoarece sunt paralizat lăuntric, am nevoie de cei patru evanghelisti să mă ridice, să mă aducă la Hristos Domnul, pentru a-L auzi și eu spunându-mi că sunt un fiu al Lui, și păcatele mele sunt iertate “.
Dar pentru credința prietenilor lui Iisus îl vindecă pe paralitic, adresându-i niște cuvinte aparent fără legătură cu situația lui: „Fiule – copile – iertate fie păcatele tale”? Vedem aici a) mai întâi puterea mijlocirii și a rugăciunii pentru ceilalți: Iisus vindecă pe cineva pentru credința altora, fapt perpetuat de Biserică în rugăciunile de mijlocire către sfinți – „casnicii” și prietenii lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19) și b) legătura insesizabilă, dar reală, între boala sufletului și boala fizică. Nu este o regulă generală ca boala fizică să fie o „pedeapsă divină” pentru vreun păcat anume, dar ACEL om avea nevoie de vindecare sufletească și de Împărăția Cerului pentru o însănătoșire compeltă, pentru a deveni un om întreg.
Sf. Beda Venerabilul consideră că multiplele neputințe și boli ale trupului au cinci cauze: 1) slăvirea celor care duc această povară, ca Iov sau Sfinții Mucenici; 2) păstrarea celor afectați de ele în smerenie asemenea lui Pavel care avea un „ghimpe în trup” ; 3) îndreptarea greșelilor ca în cazul lui Miriam, sora lui Moise, și a acestui paralitic; 4) purtarea neputințelor întru preaslăvirea lui Dumnezeu, ca în cazul omului născut orb și a lui Lazăr; 5) începuturile durerilor damnării, ca în cazul lui Irod și Antioh.
DESPRE CĂRTURARI – excurs istoric.
Fariseii și cărturarii sunt șocați de cuvintele lui Iisus, pe care le consideră o blasfemie – având în vedere că numai Dumnezeu are autoritatea să ierte păcatele oamenilor. Iar cutezanța unui om de a pronunța sentințe în numele lui Dumnezeu, era, în ochii fariseilor, mai mult decât scandaloasă. Gândurile fariseilor despre iertarea păcatelor nu proveneau dintr-o evalvie sinceră, ci aveau la bază ideea că sacrificiile de la Templul din Ierusalim constituiau SINGURA cale de ieratre. Iar a pune la îndoială întreg sistemul de jertfe de la Templu, constituia un atac la bunăstarea și controlul spiritual exercitate de liderii din Ierusalim.
Răspunsul Mântuitorului este unul la fel de bulversant: „ce este mai ușor, să acorzi iertare păcatelor sau să vindeci?”
Unul dintre scopurile venirii lui Hristos în lume este de a ierta păcatele (v. 10), eliberând omenirea din robia păcatelor. Iertarea păcatelor e o lucrare mai mare decât vindecarea fizică, căci, așa cum corect sesizează cărturarii, numai Dumnezeu poate ierta păcatele (v. 7). Astfel, sarcina mai ușoară dintre cele două (v. 9) este de a acorda vindecare fizică. Cu toate că Hristos este Dumnezeu deplin și adevărat și deține autoritatea de a ierta păcatele, din compasiune pentru El și cei prezenți, binevoiește și acordă și vindecare trupească acestui acest om.
El spune acest lucru pentru a scoate în evidență faptul că, pentru un om obișnuit, sau pentru un pretins „mesia”, nici unul din cele două nu este posibil. Dar Iisus nu este un om obișnuit. El se numește pe sine Fiu al Omului, titlu mesianic pe care îl găsim în cartea Profetului Daniel (7, 13), acolo unde îl desemnează pe cel care vine întru numele Domnului. Așadar, vindecarea paraliticului este o dovadă că Iisus Hristos, ca Fiu al Omului, are pe pământ aceeași autoritate pe care Dumnezeu o are în Ceruri.
Acest adevăr de credință, că Tatăl și Fiul au aceeași autoritate în cer și pe pământ, îl deducem din cartea profetului Isaia (42:8) și ăl găsim apoi în Evanghelia după Ioan (5: 26,27), repetându-L în Simbolul de Credință sau Crez.
Așa cum se arată prin vindecarea paraliticului, credința este o condiție indispensabilă pentru mântuire. Credința este atât colectivă, precum și personală, deoarecem vedem cum credința prietenilor paraliticului a ajutat la vindecarea lui (v. 2). Trei semne ale divinității lui Iisus ne sunt arătate aici: (1) El cunoaște tainele inimilor ; (2) El iartă păcatele, o prerogativă care aparține numai lui Dumnezeu; și (3) El vindecă prin puterea cuvântului Său.
Sf. AMBROZIE al Milanului spune că, în lucrarea iertării păcatelor, preoții nu exercită dreptul unei puteri independente. Căci nu în nume propriu, ci în numele Tatălui și al Fiului și Sfântului Duh SE iartă păcatele. Ei cer și se roagă, Dumnezeirea iartă. (vezi Ioan 20:22 ș.u). Serviciul este „activat” de către om, însă darul vine de la Cel Preaînalt.
II.E.2 Chemarea lui Levi (2 : 13 – 17)
Şi iarăşi a ieşit la mare, şi toată mulţimea venea la El, şi El îi învăţa. Şi în trecere l-a văzut pe Levi al lui Alfeu şezând la vamă şi i-a zis: „Vino după Mine!“ Iar el, ridicându-se, a mers după Dânsul. Şi pe când şedea El la masă în casa lui Levi, mulţi vameşi şi păcătoşi şedeau la masă cu Iisus şi cu ucenicii Săi; că mulţi erau aceştia şi-I urmau. Iar cărturarii şi fariseii, văzându-L că mănâncă împreună cu păcătoşii şi cu vameşii, ziceau către ucenicii Lui: „De ce mănâncă şi bea învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?“ Şi auzind Iisus, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi am venit să-i chem la pocăinţă“.
Mântuitorul învăța despre Împărăția Cerului pe lângă Marea Galileii. La o răscruce de drumuri se afla Levi, fiul lui Alfeu (viitorul Evanghelist Matei), „vameșul” sau cel care încasa taxele și impozitele negustorilor care tranzitau acea rută comercială. Cetatea Capernaum, situată pe drumul comercial ce lega Damascul de Marea Mediteranã și Egipt, avea un astfel de oficiu vamal la care se percepeau taxele pe circulația mãrfurilor.
„Vameșii” erau o categorie de oameni mult disprețuită de conaționali. Aceasta pentru că ei se punea benevol în slujba stăpânitorilor romani, datorită beneficiilor materiale pe care le puteau obține din slujba lor. Levi se pare că era în serviciul lui Irod Antipa. Excluși din sinagogă pentru corupție și angajamentul față de romani, vameșii aveau un statut social asemănător cu al oamenilor imorali – „păcătoșii” notorii. Cuvântul „păcătos” desemna un om areligios, adică acea persoana care alegea să NU respecte prescripțiile religioase ale Legii lui Moise.
În celelate Evanghelii Matei apare cu numele real, Marcu amintindu-L cu numele de „Levi” – probabil numele lui de borfaș, înainte de convertire. El trebuie să fi avut o anumită educație, și, fără îndoială, în plus față de aramaica nativă trebuie să fi fost familiarizat și cu limba greacă. De remarcat faptul că, spre deosebire de primii șase apostoli, Matei nu provenea dintre discipolii lui Ioan Botezătorul.
Șocat de faptul că un lider religios, un învățător, nu numai că nu îl detestă (așa cum era probabil tratat de către ceilalți) ci îl acceptă și chiar îl cheamă pe nume, Levi-Matei îl urmează imediat, fapt ce constituie începutul unei noi vieți, de împăcare cu Dumnezeu, de rupere de trecutul său tumultuos.
Putem doar să ne închipuim bucuria lui Levi, exprimată prin recepția oferită în cinstea Profetului din Nazaret. Sunt prezenți la banchet și singurii lui prieteni – care fac parte din acceași categorie de oameni ca și el, adică „vameși și păcătoși”. Aparent, un motiv în plus pentru un om pios, respectabil, de a NU participa la acea festivitate. A lua masa cu cineva însemna a accepta felul de a fi al persoanei respective. Dar Mântuitorul Iisus Hristos se „simțea în largul Său” în compania acestor oameni, pe care îi acceptă, așa cum a făcut-o și cu Levi.
Fariseii sunt scandalizați din nou de purtarea lui Iisus, care nu respectă „eticheta” ce se impunea unui om drept, adică aceea de a nu lua parte la astfel de adunări, dar nu îndrăznesc să îi spună lui Hristos acest lucru direct, ci adresează reproșul-întrebare ucenicilor Lui.
Iisus le răspunde printr-o parabolă, „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi am venit să-i chem la pocăinţă”, înțelesul pildei fiind că Hristos a venit și îi cheamă pe toți (chiar și pe drepți: Zaharia, Elisabeta, Dreptul Simeon, etc) dar mai ales pe cei care au urgent nevoie de vindecare – pe cei căzuți și bolnavi, adică pe păcătoși.
Mântuitorul Iisus Hristos e pentru o interpretare radical diferită a Legii lui Dumenzeu. Dacă pentru farisei respectarea Legii are scopul de a-i delimita pe păcătoșii de drepti, pentru Iisus scopul Legii lui Dumenzeu e sa identifice păcatul ca și cum ar fi o boală, care trebuie vindecată. Să ne amintim de leproși, care e atitudinea fariseilor (izolarea de comunitate) și a lui Iisus (vindecarea și iertarea păcatelor). Scopul lui Dumnezeu e ca oamneii „răi” să fie făcuți buni.
II.E.3 Despre post (2 : 18 – 22)
Ucenicii lui Ioan şi fariseii posteau; şi au venit şi I-au zis: „De ce ucenicii lui Ioan şi ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii tăi nu postesc?“ Şi Iisus le-a zis: „Pot oare nuntaşii să postească în timp ce mirele este cu ei? Atâta timp cât îl au pe mire cu ei, nu pot posti. Dar vor veni zile când mirele se va lua de la ei, şi atunci, în acele zile, vor posti. Nimeni nu coase la haină veche petic dintr’un postav nou; altfel, peticul nou va trage din haina veche şi se va face o ruptură mai rea. De asemenea, nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel, vinul nou sparge burdufurile şi vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi“.
A treia polemică dintre Iisus și farisei, descrisă de Evanghelistul Marcu în capitolul al doilea are ca temă postul.
Pentru a înțelege de ce erau scandalizați fariseii, trebuie să pătrundem puțin în atmosfera epocii și să aflăm că orice everu pios din vremea Mântuitorului postea de două ori pe săptămână: luni și joi (Luca 18:12), abținându-se total, până la apusul soarelui. Postul lor avea legătură cu primirea Tablelor legii de către Moise și era impregnat de un puternic caracter penitențial. Se pare că masa festivă dată de Levi, masă la care participa și Mântuitorul, avea loc chiar într-o astfel de zi de post, încălcând „regula”.
Răspunsul pe care îl dă, concretizat într-o parabolă, împrumută imagini din ceremonailul nunții acelor vremuri, ceremonail și petrecere care durau mai multe zile, timp în care bucuria și exhuberanța tuturor participanților erau total incompatibile cu tânguirea pentru păcate – atmosfera sufletească ce caracterizează zilele de post. Dacă acest lucru era valabil la o nuntă obișnuită, cu atât mai mult în legătura tainică dintre sufletul credincios și Mirele Ceresc – Hristos. Mai ales Deniile din Săptămâna Mare dezvăluie acest caracter nupțial al comuniunii cu Mirele.
Dar… zilele în care „petrecerea și bucuria e gata” vor veni. Pentru creștini, ziua când Mirele a fost luat de la ei este Ziua Răstignirii. Textul e o aluzie limpede la patimile şi moartea lui Iisus; pe acest text se întemeiază, în principal, Postul cel mare în Biserica ortodoxă, ca ţinută de doliu pentru absenţa – de până la Înviere – a Mirelui. Dar textul dezvăluie și un caracter mai puțin cunoscut al postului creștin: acela de a menține vie amintirea și speranța că vine ziua în care Mirele-Hristos va reveni întru slavă.
Exemplul cu petecul de stofă nouă care nu se potrivește unei haine vechi (pentru că, materialul fiind nou, „va intra la apă” și va distruge de jur îmrejur țesătura și așa uzată și al burdufurilor de piele folosite ca recipiente pentru vin (care, odată cu trecere timpului își pierd elasticitatea și riscă să cedeze) ilustrează incompatibilitatea dintre Legea cea nouă și modul legalist de abordare a religiei.
Împărăția lui Dumnezeu este ceva cu totul nou și diferit,iar dacă cineva dorește să guste din acest „vin nou” are nevoie de o abordare nouă, de un mod nou de gândire. Regulile și legile sterile NU mai sunt suficiente, nu mai sunt compatibile. E nevoie de flexibilitate, e nevoie de deschiderea și „lărgirea inimii” în apropierea de Dumnezeu.
II.E.4 Respectarea Sabatului (2 : 23 – 28)
Şi pe când mergea El într’o sâmbătă prin holde, ucenicii Săi, pe cale, au început să smulgă spice. Şi fariseii Îi ziceau: „Vezi, de ce fac ei sâmbăta ce nu se cuvine?“ Şi Iisus le-a răspuns: „Oare niciodată n’aţi citit ce a făcut David când a fost în lipsă şi a flămânzit, el şi cei ce erau cu el? cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiatar arhiereul, şi a mâncat pâinile punerii-înainte, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât preoţii, şi a dat şi celor ce erau cu el?“ Şi le zicea: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă; aşa că Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei“.
Următorul conflict dintre dintre Iisus și farisei, are ca temă Sabatul (Sâmbăta). Fariseii îi critică pe ucenici pentru faptul că smulgeau spice. Chiar dacă mobilul acestor smulgeri de spice era foamea, în ochii fariseilor și potrivit interpretărilor lor legaliste, gestul era echivalent cu acţiunea de a secera, a strânge recolta, a procura hrană, deci a lucra în ziua Sabatului; ceea ce constituia un delict, adică o încălcare a interdicției religioase de a munci în Ziua de Odihnă.
Răspunsul Mântuitorului este unul scripturistic, făcând apel la o încălcare mult mai „gravă” a Legii mozaice, consemnată în paginile Vechiului Testament ( 1 Regi, 21:1-6). David și cei care erau cu el, aflați atunci sub amenințarea lui lui Saul, se refugiază în Templu. Acolo nu au ce să mânânce decât „pâinile punerii-înainte” care, tehnic vorbind, se puteau consuma doar de către preoți (cf.Levitic 24:9).
Episod ce dovedește faptul că nevoile omului sunt mai prețioase în ochiii lui Dumnezeu decât detaliile cultice, interpretate legalist. Fapt întărit de către Iisus în versetul următor, în care afirmă că Sabatul a fost creat nu doar pentru a fi o regulă religioasă inviolabilă care trebuie impusă cu orice preț, ci această Zi de Odihnă a fost gândită de către Dumnezeu în primul rând pentru a împlini nevoile spirituale și materiale ale omului.
Ceea ce urmează este însă și mai șocant pentru farisei. Mântuitorul concluzionează, afirmând că „Fiul Omului” (Mesia) este și „Domn al Sabatului”. Adică aceeași putere și autoritate pe care o are Dumnezeu în a decide care zile trebuie respectate și consacrate o are și „Fiul Omului” – Mesia – Iisus Hristos. Recitind și versetele precedente din acest capitol, care se referă la iertarea păcatelor, vedem că Iisus are aceeași putere și prerogative ca și Dumnezeu-Yahve. Sau, cum spunem în Crezul ortodox, El este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.
*
-
Bibliografie selectivă
Lawrence R. Farley , The Gospel of Mark: The Suffering Servant (Orthodox Bible Study Companion Series), Conciliar Press, 2008
The Orthodox Study Bible, Thomas Nelson, 2008
www.ancientfaith.com
http://www.stgeorgecharleston.org/audio.html
Mark (Ancient Christian Commentary on Scripture), InterVarsity Press – Illinois, 2005
International Standard Bible Encyclopedia (ISBE), www.internationalstandardbible.com/
Pr. Stelian Tofană, Introducere în studiul Noului Testament, I: Text și canon. Epoca Noului Testament, ed. a II-a, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000.
-
A contrbuit la acest articol:
Ultima editare 2017-03-22
O parte din acest articol o reprezintă catehezele susținute în Parohia Ortodoxă Română din Borås, Suedia, unele apărute pe site-ul www.biserica-boras.se în anul 2013.