II.E.5 Vindecarea omului cu mâna paralizată (3 : 1 – 6)
Şi iarăşi a intrat în sinagogă. Şi era acolo un om având mâna uscată. Şi Îl pândeau pe Iisus să vadă dacă îl va vindeca sâmbăta, ca să-L învinuiască. Şi El i-a zis omului care avea mâna uscată: „Ridică-te şi stai acolo, în mijloc!” Şi le-a zis lor: „Oare se cuvine ca sâmbăta să faci bine, sau să faci rău? să mântuieşti un suflet, sau să-l pierzi?” Iar ei tăceau. Şi privindu-i cu mânie şi întristându-Se de împietrirea inimii lor, i-a zis omului: „Întinde-ţi mâna!” Şi el a întins-o, şi mâna lui s’a făcut sănătoasă. Şi ieşind, fariseii au făcut îndată sfat cu irodianii împotriva Lui, ca să-l piardă.
Ultima parte a confruntării dintre Iisus și farisei are loc în sinagogă (probabil cea din Capernaum) și are din nou ca „măr al discordiei” problema Sabatului (Sâmbetei). Pentru a înțelege mai bine ura fariseilor, trebuie să înțelegem că pentru ei Sabatul avea un rol atât de însemnat, încât încălcarea lui era echivalent cu un act de apostazie, sau damnare. Adică omul, voluntar, se plasează în afara legâmântului veșnic cu Dumnezeu. Cum putea, așadar Iisus să fie Mesia sau un profet, când El nici măcar nu era un evreu pios (în ochii fariseilor)?
Acțiunea are loc probabil în sâmbăta ce urmează încheierii întâmplărilor din secțiunea precedentă.
Din modul cum Sf.Luca (medic) descrie același capitol, se pare că mâna atrofiată a acestui om era rezultatul unui accident și nu ceva congenital.
Fariseii aveau deja dovada că Domnul le-a permis ucenicilor să vânture boabele de grâu în palme, în ziua Sabatului. Dar aceea era fapta ucenicilor și nu a Lui. Fariseii erau convinși că era o chestiune de timp până când Iisus avea să facă ceva condamnabil în ziua Sabatului (Exod 31:14).
De ce săvârșea Iisus minunile în ziua Sabatului? Mitropolitul Antonie de Suroj afirmă că Iisus Hristos, Noul Adam, reia și împlinește vocația lui „Adam – cel – dintâi” care în ziua a șaptea, după ce a fost creat, a eșuat lamentabil în menirea sa de sacerdot al creației, adică cel care să unească cele două lumi (materială și spirituală), astfel încât Dumnezeu să fie toate întru toți (1 Cor. 15:28).
Întrebarea Mântuitorului: „cum se cuvine să respectăm Sabatul, printr-o faptă bună, sau prin nepăsare?” provoacă o tăcere adâncă în mulțimea adunată în sinagogă. Această scenă ne aduce aminte de cuvintele Psalmistului David: „Din cer a privit Domnul spre fiii oamenilor să vadă dacă este cineva care’nţelege sau care-L urmează pe Dumnezeu. Toţi s’au abătut, împreună netrebnici s’au făcut, nu-i nimeni care să facă binele, nu, nici măcar unul nu este!” (Psalmul 13:2-3). De aici durerea și durerea profundă a lui Dumnezeu atunci când întâlnește o inimă împietrită (v.5).
Tăcerea mulțimii se poate explica fie prin solidaritate cu fariseii, fie prin lipsa curajului în a lua partea acelui om bolnav care se afla în mijlocul lor. Cât de important este să avem curaj atunci când ne exprimăm convingerile bune! Nu ajunge să ne mâniem la vederea atâtor nedreptăți în lume, ci trebuie să și facem ceva: să fim de partea celor slabi și neajutorați. Dar pentru aceasta e nevoie de curaj!
Mânia „cea dreaptă” este o emoție umană naturală pe care o simți înaintea păcatului. În timp ce există o furie care este cu siguranță păcătoasă (Mt 5: 22), există, de asemenea, o furie care este dată de Dumnezeu și potrivită omenirii (Psalmul 4: 4) Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi ; Furia lui Hristos aici este ca răspuns unor oamenii care Îl mărturisesc pe Dumnezeu, totuși având o asemenea împietrire a inimii, încât sunt incapabili să se bucure de vindecarea unuia dintre frații lor.
Reacția mulțimii după vindecarea omului cu mâna paralizată nu este consemnată. În schimb, fariseii complotează cu irodienii pentru a-L pierde pe Iisus. Irodienii nu reprezentau propriu-zis un partid religios (ca saducheii și fariseii), ci mai mult un curent politic partizan al dinastiei regelui Irod Antipa. Chiar dacă fariseii îl disprețuiau pe Irod, iată că invidia și dorința de a-l aresta pe Iisus e mai puternică și ajunge chiar să-i unească pe cei mai înverșunați dușmani.
Fariseii și irodienii complotează împotriva Domnului. Fariseii se aflau în această dilemă: fie să accepte învățătura lui Iisus, fie să ia măsuri împotriva Lui ca împotriva unuia care încalcă Sabatul. Dar miracolul fusese făcut de către Domnul doar cu cuvântul. Ar fi fost dificil, prin urmare, ca ei să fi obținut o hotărâre punitivă împotriva Lui. Prin urmare, aleg să își asigure niște aliați. Se pare că deja îi câștigaseră pe unii dintre discipolii lui Ioan Botezătorul (Marcu 2:18) și acum se asociază cu Irodienii.
III. A doua parte a activității Mântuitorului în Galilea (3:7 – 6:29)
III.1. Mulțimile pe urmele Domnului (3: 7-12)
Iar Iisus a plecat înspre mare împreună cu ucenicii Săi şi L-a urmat mulţime multă din Galileea şi din Iudeea şi din Ierusalim şi din Idumeea şi de dincolo de Iordan şi dimprejurul Tirului şi al Sidonului; mulţime multă care, auzind câte făcea, a venit la El. Şi le-a spus ucenicilor Lui să I se pună la îndemână o corăbioară; aceasta, din pricina mulţimii, ca să nu-L îmbulzească; fiindcă pe mulţi îi vindecase, de aceea năvăleau asupră-I, pentru ca toţi câţi erau în suferinţă să se atingă de El. Şi duhurile cele necurate, când Îl vedeau, cădeau înainte-I şi strigau, zicând: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu“. Şi El mult le certa, ca să nu-L facă ele cunoscut pocăinţă.
Iisus se retrage atât pentru că fariseii îi doreau răul (deși Ceasul nu sosise), dar și pentru a propovădui în alte locuri. Domnul nu se aruncă cu voluptate în brațele răului, prezentându-ne un model pentru Biserică, care nu se teme de moarte, dar nu se aruncă în cursele vrăjmașului, ci le evită atunci când este posibil. Dar când vremea martiriului este inevitabilă, după modelul Domnului, Biserica urcă pe Cruce.
Faima Mântuitorului continuă să crească, iar El pleacă acum înspre mare pentru a treia oară. De fiecare dată când face acest lucru, cheamă ucenici. Acum Îl urmează oameni de pretutindeni, din sudul îndepărtat al Idumeii (actualul Deșert Neghev) până în nordul îndepărtat al Tirului și Sidonului (actualul Liban).
“Nu te teme, turmă mică…” (Lc.12: 32). Biserica este o turmă mică sau o ambarcațiune fragilă în mijlocul lumii (furtunii). Totuși, ea poartă pe Cel, pe care cerul și pământul nu pot să-L cuprindă.
Chiar dacă dușmanii omenești ai lui Iisus lipsesc din această scenă, demonii sunt din nou prezenți, de adata aceasta pecepția lor despre „cine este Iisus” fiind bine definită. Dar Iisus respinge şi dejoacă strategia demonilor care, pe de-o parte, ei înşişi Îi proclamă public dumnezeirea, ca să-L compromită în faţa ascultătorilor, şi, pe de alta, caută să-I deconspire prematur calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, cu scopul de a-i asmuţi asupra Lui pe farisei şi cărturari și chiar pe romanii dornici să reprime din fașă orice acțiune naționalistă a vreunui „mesia”- anarhist care îndemna la răscoale împotriva Imperiului Roman.
Mântuitorul trebuia, mai întâi, să schimbe radical percepția contemporanilor asupra cuvântului „Mesia”. Mesia nu era un războinic anarhist ci Împărat peste inimile oamenilor, aducându-le eliberare din sclavia păcatului și a morții.
III.2. Alegerea celor 12 (3: 13-19)
13. Şi S’a suit în munte şi a chemat la Sine pe câţi El Însuşi a voit; şi au venit la El. 14 Şi a rânduit doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască
15 şi să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii. 16 Deci i-a rânduit pe cei doisprezece: pe Simon, căruia i-a pus numele Petru; 17 şi pe Iacob al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui Iacob, şi le-a pus numele Boanerghes, adică Fiii Tunetului; 18 şi pe Andrei şi pe Filip şi pe Bartolomeu şi pe Matei şi pe Toma şi pe Iacob al lui Alfeu şi pe Tadeu şi pe Simon Canaaneanul 19 şi pe Iuda Iscarioteanul, cel care L-a şi vândut.
Iisus, fiind Fiul lui Dumnezeu, nu se roagă ca să obțină harul sau revelația de la Tatăl. Ci mai degrabă, ca Fiu al omului, El se roagă in calitate de Mijlocitor pentru omenire. (Ambrozie al Milanului)
Urcarea are o semnificație spirituală. Pentru a urca trebuie să cobori, să te smerești. Pentru a se întrupa Hristos, el a coborât din ceruri, S-a smerit, și apoi murit pe cruce și a înviat pentru a ne mântui. A coborât ca să poată urca. Noi uităm acest lucru, aceasta este problema noastră duhovnicească, noi vrem să urcăm fără a ne smeri, fără a coborî mai întâi.
Mântuitorul avea mulți „ucenici”, adică oameni care Îl urmau și Îi ascultau cuvintele, însă acum El „cheamă la Sine” (numește, alege, rânduiește, pune deoparte) 12 Apostoli care vor avea un destin special. Observăm că Iisus nu acceptă pur și simplu 12 voluntari din mulțimea „ucenicilor” ci Îi cheamă El Însuși pe cei 12. Chemarea lor nu este una arbitrară, ci este rodul unei nopți de rugăciune însingurată, departe de tumultul mulțimii, pe munte. Această imagine trimite la episodul în care Moise se află în comuniune cu Dumnezeu, pe muntele Sinai (Exod sau Iesire 19:20-24).
Cei doisprezece sunt chemați pentru un scop anume, pentru a constitui fundația a tot ceea ce Iisus avea să împlinească:
a) „să fie cu El”: nu doar să Îl urmeze, literlamente, oriunde ci și să înțeleagă în inima lor cine este Iisus, să absoarbă tot ceea ce El „face” și tot ceea ce El „este”.
b) „să-i trimită” pentru a propovădui și pentru a avea autoritate asupra demonilor.
Este un lucru important care trimite către lucrarea sfinților și către includerea umanității în planul lucrării dumnezeiesc. Dumnezeu nu doar acționează asupra umanității, ci cheamă umanitatea să lucreze împreună cu el la aceasta misiune dumnezeiască.
Acest lucru este important pentru că, am văzut în disputele între catolici și protestanți, ambii mărturisesc că sfințenia ar fi ceva creat. Dar Sfântul Grigorie Palama spune că Harul însuși este Dumnezeu, nu este contemplație sau o realitate mediatoare, ci Dumnezeu Insuși.
La 1 Petru 3, 21: Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă mântuieşte astăzi şi pe voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos. Dacă harul nu ar fi dumnezeiesc, nu ar fi Dumnezeu Însuși, botezul nu ne-ar putea mântui. Dar Botezul este real, te poate mântui, dar cum? După promisiunea lui Dumnezeu, prin care El Însuși este prezent în botez. În rugăciunea de sfințire a apei rugăm pe Dumnezeu să coboare în apă pentru sfințire.
Avem impresia câteodată că credința noastră singură ne poate mântui. Este o mare eroare. Credința singură nu poate mântui, ci credința lui Hristos mântuiește, El este singurul care a fost credincios lui Dumnezeu, noi nu suntem credincioși lui Dumnezeu, dar dorim să avem credința lui Hristos. La fel, trebuie să avem mintea lui Hristos (I Corinteni 2, 16), trebuie să trăim în El (Galateni 2, 20), dar acest lucru nu înseamnă să ne eliminăm pe noi înșine, ci să avem credincioșia Lui față de Dumnezeu Tatăl.
Cei doisprezece Apostoli nu sunt numai mesageri, sclavi care să poarte mesajul stăpânului lor, ci părtași și purtători deplini ai autorității (puterii) lui Iisus. Si care era misiunea celor 12? Ei participau la ceea ce făcea Iisus, continuau lucrarea Lui . De ce se numesc apostoli? Ei erau între ucenici și când i-a chemat, ei au venit la El. Ucenicii sunt tot timpul împreună cu învățătorul lor, dar apostolii sunt trimiși la propovăduire. Însuși termenul apostolos în limba greacă înseamnă trimis în afară. Însă înainte de a fi apostol trebuie să fii ucenic.
De aceea și Sfântul Apostol Pavel că nu trebuie hirotonit un candidat imediat, ci trebuie pus la încercare puțin. Poți reveni la a fi ucenic, dar nu este firesc să rămâi ucenic, pentru că fructul uceniciei este să ieși afară la un momendat pentru împlinirea lucrului pentru care ai ucenicit.
Numărul de doisprezece nu este întâmplător. La fel cum cei doisprezece fii ai lui Iacov sunt întemeietorii Poporului Ales, Poporului lui Israel, tot așa și cei doisprezece apostoli sunt semințele din care va răsări Biserica – Noul Israel (nu în sens etnic, ci în sens duhovnicesc, de „nou popor ales”, care L-a acceptat pe Mesia și a devenit Poporul lui Dumnezeu). De exemplu, atunci când templul din Ierusalim este dărâmat in anul 70 d. Hr, dispar jertfele. Pentru că o nouă jertfă a fost instituită de Dumnezeu pe pământ: Euharistia.
Așadar Biserica, Israelul cel nou, constă din: 1) acea rămășiță a Israelului etnic care L-a primit pe Mesia și 2) „neamurile” sau păgânii pe care Dumnezeu i-a primit în Legământul său veșnic.
Numele celor doisprezece nu sunt la fel în toate listele din Evangheliile sinoptice (Matei, Marcu, Luca), întrucât mulți aveau mai mult decât un singur nume.
Simon-Petru: cuvântul „Petru” înseamnă „piatră” și este probabil o aluzie la fidelitatea sa. Faptul că Iisus îi schimbă lui Simon numele nu înseamnă pur și simplu că el primește o poreclă. În limbaj biblic, atunci când Dumnezeu schimbă numele cuiva, însemna că acelei persoane îi era conferit un nou destin (Avram – Avraam, Facere 17:5)
Iacob și Ioan, fii lui Zevedeu („fii tunetului”): numiți așa probabil datorită impulsivității, adică dorinței puternice de a face dreptate (Luca 9: 52-54).
Andrei: fratele lui Petru, dar menționat în urma fiilor lui Zevdeu, deoarece aceștia din urmă și cu Petru formau un cerc mai restrâns al Apostolilor – martori oculari la principalele minuni din viața Mântuitorului.
Filip: este unul dintre ucenicii care a răspuns chemării Domnului de timpuriu (Ioan 1:43)
Bartolomeu (numit în Evanghelia după Ioan “Natanael”) era prieten cu Filip (Ioan 1: 45) și unul din martorii oculari ai aparițiilor Domnului cel Înviat (Ioan 21:2).
Matei sau Levi, fostul vameș.
Toma
Iacov (fiul) al lui Alfeu – sau Iacov cel Mic, fiul lui Alfeu (care se pare că era acceași persoană cu Cleopa, care a călătorit cu Iisus pe drumul Emausului).
Tadeu (probabil același cu „Iuda al lui Iacov” din Luca 6:16).
Simon Cananeanul: Sintagma aramaică „Qanna” se traduce prin „zelos sau zelot”. Se pare că Simon era un fost „Zelot” – membru al unei mișcări ultra-naționaliste ce milita pentru eliberarea lui Israel de sub ocupație străină prin mijloace armate. Convertirea sa produce într-adevăr o revoluție, însă una interioară!
După alte interpretări, Simon este nimeni altul decât mirele din Cana Galileii.
Iuda Iscarioteanul: sau Iuda Trădătorul (Ioan 18:5). Ca și ceilalți apostoli, Iuda este încredințat de către Iisus să propovăduiască, să vindece și chiar să facă minuni. Observăm faptul că a fi în preajma Mântuitorului sau a fi Apostol al Său nu garantează automat mântuirea. Doar pentru că cineva spune că Îl urmeză pe Iisus sau, și mai mult, chiar dacă face minuni în numele Domnului, în sine, nu e un lucru mântuitor. Să nu avem o falsă încredere, falsă certitudine că Îl urmăm. Tot ce contează este perseverența, statornicia în credință. (I Corinteni 10:12).
Observăm că Iisus schimbă numele lui Simon în Petru. În lumea iudaică numele era considerat a avea putere în sine însuși și nu se dădea la întâmplare.
Vedem, din chemarea celor 12, că fiecare dintre noi are un rol al său, unul poate este deasupra altuia, situație față de care noi putem fi nemulțumiți, dar poate pentru acea persoană Dumnezeu are o lucrare deosebită, față de care noi trebuie să ne așezăm cu smerenie.
Doar primii trei Apostoli primesc alt nume direct de la Iisus, restul nu primesc alte referințe. A fost chemat și Iuda Iscarioteanul, care L-a vândut pe Hristos, care pare a fi chemat tocmai pentru a i se oferi șansa de îndreptare, lucru pe care Domnul Îl face cu toți păcătoșii, până în momentul în care omul nu mai poate fi ajutat, dacă se hotărăște să nu se întoarcă spre Dumnezeu, și atunci Dumnezeu spune: fă ceea ce ai de făcut. Dumnezeu îi iubește pe toți la fel, dar nu poate îndupleca pe nimeni dincolo de libertatea lor de se întoarce spre El.
Se pune întrebarea : „Poți alege dacă vei fi chemat sau nu?” Nu! și acesta este un lucru bun, pentru că Dumnezeu este Cel Care garantează această chemare. Ceea ce putem noi controla este răspunsul la această chemare. Fiecare om are o chemare proprie, diferită pentru fiecare în chemare și în împlinire. Pentru că suntem persoane diferite, fiecare chemare are o lucrare proprie, potrivit caracteristicilor fiecăruia dintre noi. Dumnezeu ne iubește pe toți și ne cheamă pe toți în mod diferit pentru că suntem persoane diferite. Este o chemare UNIVERSALĂ, care începe prin Botez. Iar Botezul ne cheamă să ieșim din starea de om căzut, de a reintra nu doar în grădina raiului și de a ne așeza prin Hristos la tronul divin al Tatălui ceresc.
Așadar, apostolii răspund chemării lui Hristos, lucru pe care l-au împlinit mai apoi și Sfinții Bisericii. Unii oameni întreabă, de ce există Sfinți în Biserica Ortodoxă, din moment ce, aparent, singura nevoie a Bisericii este Dumnezeu Însuși, este Iisus Hristos. Dar Dumnezeu a hotărât, după înțelepciunea și purtarea Sa de grijă, să îi folosească pe Sfinți în slujirea Bisericii Sale aici pe pământ. Iar puterea lor de a lucra dincolo de trecerea din această viață, este confirmată de Iisus care spune că Dumnezeu nu este al celor morți ci al celor vii, iar Pavel însuși spune că dacă va muri va fi în câștig, pentru că va fi alături de Hristos. Sfinții sunt alături de Hristos și au puterea și lucrarea de la Dumnezeu de mijloci pentru noi, pentru că puterea lor stă în Hristos cel Înviat.
Iar această lucrare de înălțare a umanității la Tronul Ceresc este posibilă tocmai pentru că Hristos S-a întrupat, a pătimit și a înviat cu trupul, înălțându-se cu trupul la cer și ducând umanitatea dea dreapta Tatălui.
III.3. Opoziția față de Iisus și adevărata Lui familie (3: 20-35)
20 Şi a venit în casă; şi iarăşi mulţimea s’a adunat, încât ei nu puteau nici pâine să mănânce. 21 Şi auzind ai Săi, au plecat ca să-L ia de-acolo cu de-a sila, că ziceau: „Nu e’n toate minţile“. 22 Iar cărturarii, care veniseră din Ierusalim, ziceau că El îl are pe Beelzebul şi că prin domnul demonilor îi scoate pe demoni. 23 Şi chemându-i la Sine, le vorbea în parabole: „Cum poate Satana să-l scoată pe Satana? 24 Dacă o împărăţie se va dezbina în sinea ei, acea împărăţie nu poate dăinui; 25 şi dacă o casă se va dezbina în sinea ei, casa aceea nu va putea dăinui; 26 şi dacă Satana s’a ridicat împotriva luişi şi s’a dezbinat, nu poate dăinui, ci are sfârşit. 27 Nimeni nu poate intra în casa unui om tare ca să-i răpească lucrurile dacă mai întâi nu-l va lega pe cel tare; şi doar atunci îi va jefui casa. 28 Adevăr vă grăiesc, că toate le vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi blasfemiile câte vor fi blasfemiat, 29 dar cel ce Îl va blasfemia pe Duhul Sfânt nu are iertare în veac, ci vinovat este de păcat veşnic“. 30 Aceasta, pentru că ziceau: „Are duh necurat“.
După relatarea alegerii Celor 12, Sf.Marcu continuă să prezinte opoziția tot mai accentuată în Israel față de Iisus și Lucrarea Sa. În cele ce urmează vom vedea cine e cu adevărat „familia” Mântuitorului și, prin extenise, „adevăratul Israel”.
Domnul se află „într-o casă” – probabil aceeași casă din Capernaum, cea a lui Andrei și Petru. Când se răspândește vestea că Iisus s-a reîntors, mulțimile se adună, sufocant, în jurul Lui. Atât de solicitantă e presiunea mulțimilor, încât Apostolii nu au răgaz nici măcar să mănânce.
„Ai Săi“ înseamnă în acest context „neamuri, prieteni apropiaţi, cei ce-L iubesc pe Iisus”, dar sunt incapabili pe de o parte să înțeleagă afirmațiile despre „iertarea păcatelor” și „Domnul Sabatului” (capitolele anterioare) iar pe de altă parte să-I priceapă „nebunia“ de a Se distruge pe Sine de dragul altora. Cu siguranță din această categorie nu făcea parte și Maria, Maica-Domnului, cea care „păstra în inima ei” (Luca 2:19) cuvintele primite de la înger, cuvinte despre Taina Persoanei lui Iisus Hristos. Asociată versetului următor, această situaţie demonstrează teribila dramă a lui Iisus.
Legat de frații Domnului, observăm că Tadeu fusese deja ales ca unul dintre cei doisprezece apostoli și era pe punctul de a fi trimis în misiune (Matei 10: 1-5). Iacov a fost devotat Domnului încă de la început, iar Iosie fusese deja ales ca unul din cei Șaptezeci (Luca 10: 1-20).
Dacă luăm în considerare ceea ce spune în versetele următoare: „Și mama sa și frații săi au venit”, deci nu erau de față în momentul în care comentariile tendențioase din Marcu 3:21. au fost făcute.
Necredința „alor Săi” își găsește un ecou și mai mare în persoana cărturarilor veniți din Ierusalim. Aceștia alcătuiau un fel de comisie de experți, care vroia să probeze acuzațiile de erezie și blasfemie aduse lui Iisus. Perfect convinși că Mântuitorul nu are autoriate mesianică de la Dumnezeu (deoarece ignoră înțelegerea legalistică a Sabatului) dar neputând totuși să își explice minunile și exorcismele săvârșite de El, ei ajung la concluzia că puterea pe care Iisus o are este de inspirație demonică (Beelzebul).
Domnul răspunde acestei provocări printr-o serie de parabole.
Concluzia primei parabole (v. 23-26) este că acuzația cărturarilor e lipsită de logică, deoarece implică faptul ca tărâmul demonic să fie divizat, să fie într-un „război civil” sau „conflict în interiorul castei” – adică echivalentul unui dezastru sau chiar al sfârșitului pentru acea dinastie, instituție sau casă. Ceea ce nu era cazul. „Invazia” sau atacul violent al împărăției răului nu are loc dinăuntrul ei, ci din afara ei.
A doua parabolă (v.27) demonstrează faptul că alungarea demonilor se explică prin intervenția brutală a unei forțe superioare lor. În limbajul parabolei, demonul este „omul cel tare”, „lucrurile” sunt oamenii pe care demonul îi posedă, a căror voință e paralizată, fiind reduși la statutul de sclavi, iar „cel care îl leagă pe cel tare”, adică Cel care îi este superior ca putere și autoritate este Domnul Însuși. Iisus îl supune pe Satana și eliberează de sub sclavia lui pe cei posedați. Aceeași idee, aceleași exorcisme și aceeași autoritate mesianică a lui Iisus Hristos le re-găsim în Biserică, mai cu seamă în Taina Botezului.
Ultimele versete (v.28-30) conțin o frază foarte controversată pe care Mântuitorul a rostit-o. La ce se referă această „blasfemie sau hulă împotriva Duhului Sfânt” și care este acest păcat de neiertat? Din context, desprindem concluzia că acest păcat de neieratat este păcatul împotriva evidenței, adică a pune autoritatea și puterea lui Iisus pe seama unui duh necurat care îl guvernează. Cu alte cuvinte, dacă cineva (conștient și premeditat) îl respinge pe Iisus Hristos ca demonic, acea persoană este exclusă din viața veșnică.
Observăm, mai întâi că :
– acest păcat, prin însăși natura lui, nu poate fi săvârșit accidental de către un creștin. El este întotdeauna premeditat!
păcatul este „de neiertat” nu pentru că integritatea lui Dumnezeu ar fi prea mult lezată, ci pentru că iertarea păcatelor, pentru noi creștinii, vine de la Însuși Iisus Hristos! Ori, prin acest păcat săvârșit în mod deliberat omul taie orice legătură dintre el și Sursa iertării.
Identitatea lui Hristos este esențială în Scriptură și iudeii care îl huleau acuzându-l că lucrează cu diavolul, deși demonii îl mărturiseau înșiși ca Fiul lui Dumnezeu, ratează tocmai principiul mântuirii, anume recunoașterea lui Dumnezeu după acțiunile Lui.
Figura 1: rudeniile Domnului Iisus (Mark Kern, www.stathanasius.org)
31 Şi au venit mama Sa şi fraţii Săi şi, stând afară, au trimis la El ca să-L cheme. 32 Iar mulţimea şedea împrejurul Său. Şi I-au zis unii: „Iată, mama Ta şi fraţii Tăi şi surorile Tale sunt afară şi Te caută“.
33 Şi răspunzându-le, a zis: „Cine este mama Mea? şi fraţii Mei?“ 34 Şi privindu-i pe cei ce şedeau în jurul Său, a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei;35 că tot cel ce va face voia lui Dumnezeu, acela este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea“.
Acest episod constituie unul dintre punctele în care teologia ortodoxă se diferențiază puternic de opiniile protestante liberale și mai ales neo-protestante. Să vedem care este răspunsul ortodox la întrebările: „cine sau ce sunt așa-zișii frați ai lui Iisus?”, „ce căuta printre ei și Maria, Maica Domnului?” și „de ce vroiau ei să își exercite autoritatea și influența asupra Mântuitorului?”.
Problema „fraților Domnului” va fi dezbătută pe larg în capitolul al VI-lea al Evangheliei după Marcu, când vom analiza toate fragmentele scripturistice și vom desprinde concluziile necesare referitoare la numele acestor personaje și la relația lor cu Mântuitorul Iisus Hristos. Pentru moment este suficient să amintim faptul că, sintagma „frați”, în limbajul original, nu trebuie înţeles doar în sens propriu. Acest cuvânt are sensul şi de „rude foarte apropiate”, în contextul de față: „veri”. Aşa trebuie înţeles în textul de faţă, ca şi în Mt 12, 46; 6, 3; Lc 8, 19-21; In 2, 12; 7, 3-5; FA 1, 14; 1 Co 9, 5; Ga 1, 19, unde se vorbeşte de „fraţii“ Domnului.
O parte din rudeniile extinse ale Domnului fuseseră deja prezentate într-un context negativ în 3:21. Iisus le devenise piatră de poticnire, în sensul că faptele şi puterea Sa contrariau simţul comun. În scena de față, ei încearcă să ajungă la Mântuitorul, dar presiunea mulțimilor îi împiedică. Această dorință a lor nu este una nevinovată, în sensul că nu vroiau să Îl cheme pentru o simplă discuție amicală sau ca să Îl salute, ci este ceva imperativ, aproape o poruncă. Într-un spațiu geografic și o epocă în care autoritatea familiei era una foarte importantă, în care familia era ceva care te definea și ceva căruia îi datorai totul, rudeniile lui Iisus, sesizând tensiunea crescândă dintre El și farisei, încearcă să impună această autoritate și asupra Lui, din dorința de a evita un conflict cu consecințe periculoase. E adevărat că Scriptura menționează că o parte din „frații” Lui nu înțeleseseră încă Cine este Iisus. Dar o vor face, treptat. (vezi spre comparatie Faptele Apostolilor 1:14). Cum am menționeat, „frații săi” despre care se vorbește aici erau, probabil, verișorii săi, fiii Mariei, soția lui Alfeu sau Cleopa. Iar doi dintre aceștia, fuseseră deja aleși pentru a fi apostoli și se aflau cel mai probabil cu el în cameră și se numărau printre cei asupra cărora Domnul Și-a întins mâna și a spus: “Iată, mama și frații mei!”
Ce căuta atunci Maria, Maica Domnului, printre ei? Am accentuat faptul că Maria „păstra în inima ei” Taina despre Persoana Fiului Ei și cuvintele primite de la înger. Dar statutul social pe care Maica Domnului îl avea în acel moment, aceea de văduvă și mamă a unui singur copil într-o societate patriarhală, nu îi dădea multe șanse în fața „rudeniilor” – care speră ca prezența ei să cântărească decesiv în încercarea lor de a-L „lua de acolo” pe Hristos.
Presupunem că Fecioara Maria nu a venit cu alt sentiment decât fireasca anxietate a mamei pentru Fiul ei. Gândul că Iisus se află în pericol – expus temperamentului nestatornic al unei mulțimi mari, care putea în orice moment să fie deturnată împotriva Lui de către vrăjmașii Săi cărturarii și fariseii – a cântărit mult în luarea decizie de a veni împreună cu familia extinsă și a încerca să își folosească influența pentru a-L determina să renunțe la postura periculoasă în care se afla.
Mântuitorul respinge însă această abordare și indică o altă realitate fraternă, în plan spiritual. Fundamentală nu mai este legătura de sânge, de trib, clan sau de neam, ci este legătura duhovnicească. Oricine face voia lui Dumnezeu Îi devine rudenie duhovnicească Mântuitorului. Aceste cuvinte ilustrează cum nu se poate mai bine realitatea Bisericii. Prin Botez, creștinul devinde fiu/fiică a Impărăției, devine membru al „neamului, poporului lui Dumnezeu”, a „familiei spirituale”, adică acei oameni care Îi sunt fideli și Îl pun mai presus de orice în viața lor pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Fericitul Augustin afirmă că aceste cuvinte ale Domnului nu sunt menită să o denigreze pe mama Lui, ci să îi evidențieze și mai mult virtutea onoarea. Fecioara Maria este „binecuvântată între femei” nu doar în virtutea nașterii Fiului lui Dumnezeu, ci pentru că a păzit și a sporit Cuvântul lui Dumnezeu în inima eu. Doar legătura de sânge a Mariei față de Iisus i-ar fi fost acesteia de puțin ajutor pentru mântuire, dacă mai presus de toate nu L-ar fi purtat-o pe Hristos în inima ei.
“Maica Domnului, pe care o numim binecuvântată, este binecuvântată nu doar în virtutea faptului că Logosul S-a făcut trup în ea și a locuit printre noi, ci mai ales pentru că ea păzește din adâncul ființei Cuvântul lui Dumnezeu – prin Care ea însăși a fost creată.”
*
-
Bibliografie selectivă
Lawrence R. Farley , The Gospel of Mark: The Suffering Servant (Orthodox Bible Study Companion Series), Conciliar Press, 2008
The Orthodox Study Bible, Thomas Nelson, 2008
www.ancientfaith.com
http://www.stgeorgecharleston.org/audio.html
http://stspyridon.dreamhosters.com/archives/category/bible-studies/gospel-of-mark
Mark (Ancient Christian Commentary on Scripture), InterVarsity Press – Illinois, 2005
International Standard Bible Encyclopedia (ISBE), www.internationalstandardbible.com/
Pr. Stelian Tofană, Introducere în studiul Noului Testament, I: Text și canon. Epoca Noului Testament, ed. a II-a, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000.
-
Au contrbuit la acest articol:
O parte din acest articol o reprezintă catehezele susținute în Parohia Ortodoxă Română din Borås, Suedia, unele apărute pe site-ul www.biserica-boras.se în anul 2013.